Postul
Mare – urcuş spre lumină (Mihail Ungureanu)
Evagrie
scrie că cea mai rea greşeală ar fi aceea să faci
patimă din lupta împotriva patimilor. Sf. Serafim spune că
rugăciunea, postul, privegherile şi orice alte practici nu sunt
decât mijloace pentru a ajunge la dobândirea Sfântului Duh.
Învăţătura ortodoxă ne arată ca postul trebuie
sa fie însoţit de pocăinţă şi rugăciune. Nu
trebuie însă confundat scopul cu mijloacele. Scopul nu este de a
posti sau a te ruga, ci de a progresa în viaţa spirituală, in
lupta împotriva patimilor şi a poftelor şi de a cinsti pe
Dumnezeu.
Esenţială
este dorinţa de a face acest lucru, gândul îndreptat permanent
către Dumnezeu şi viaţa veşnică. Sigur că atunci
când postul şi rugăciunea sunt mai aprinse, tot la fel de
aprinse sunt şi ispitele, efectul dorit depinzând de echilibrul
dintre conştient şi subconştient, de capacitatea spiritului de
a-şi proteja lumina dată de Duhul Sfânt, ispitele fiind acelea
care câteodată îl supun pe om, deoarece ele sunt puteri
rezultate în urma asocierii sufletului cu trupul. Pentru a fi
depaşite aceste ispite, Biserica ne îndeamnă la trezvie
permanentă. Evagrie mai susţine că originea somatică a
lăcomiei şi a desfrânării înseamnă o pervertire
a instinctului de viaţă şi de supravieţuire. Sf. Grigore
Palama, pe de alta parte, spune despre
patimile ce vin de la fire că sunt mai puţin grave decât cele
ce vin de la spirit, gândul fiind o armă puternică, dar depinde
cum este folosit. Adică, gândul, dacă este îndreptat spre
rău, intră in legătură cu răul care este în om.
Evagrie ne da lămuriri în această privinţă,
afirmând că în om, aşa cum sunt darurile primite prin
Taina Mirungerii, care sunt într-o stare latentă, tot aşa sunt
şi patimile ascunse în sufletele noastre, ele fiind trezite numai
atunci când apare ispita.
Sfântul Macarie spune că harul lui
Dumnezeu se retrage pentru ca noi să-L căutam şi mai mult, iar
Sfântul Antonie, fiind odată
copleşit de tristeţe, aşa cum de multe ori suntem şi noi,
întreabă: ”Unde erai, Doamne, în acest timp?”. Si i s-a
răspuns: ”Mai aproape de tine ca oricând”. Sfântul Ioan
Scărarul ne avertizează apoi că nu vom fi acuzaţi că
nu am săvârşit mi-nuni, dar va trebui să dăm sigur un
răspuns pentru aceea că nu am plâns neîncetat pentru
păcatele noastre.
Astfel,
mintea noastră slăbită de păcate lasă neluate în
seamă chemările constante ale lui Dumnezeu la viaţa
veşnică. Ea îşi uita rostul ei propriu, de a cunoaşte
pe Cel înrudit cu ea, Care este şi El spirit personal în stare
să umple dorul de infinit, de cunoaştere cu infinitatea Lui.
Trezvia,
dimpotrivă, cultivă postul, pocăinţa si rugăciunea,
iar renunţarea la acestea marchează oprirea vieţii spirituale,
oprirea de a trăi veşnic în lumina lui Hristos.
Aceste harisme ca: postul, trezvia sufletească, pocăinţa, paza inimii, chemarea numelui lui Iisus frânează şi opresc orice dialog interior cu sugestia malefică înainte ca aceasta să devină patimă şi robie sufletească. În Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul este nuanţat acest lucru, adică se surprinde dialogul omului păcătos cu propria sa conştiinţă: "Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi?" Pocăinţa în general, dar mai ales cea din Postul Mare, este o formă a umilinţei. Însă, nici pocăinţa, nici umilinţa nu sunt "virtuţi", ci stări permanente ale sufletului, numai puterea lor putându-ne vindeca de idolatria egocentrică, de dragostea de sine, de pretenţii sau de complexe de inferioritate.
Omul,
prin umilinţă, dă slava lui Dumnezeu, chiar şi atunci
când ajunge la capătul suportabilului; când este
încercat de Dumnezeu, el nu poate spune decât "Slavă lui
Dumnezeu".
Sf. Ioan
Damaschin, referitor la aceasta, spune că există ruşine care
duce la păcat, dar şi ruşine (umilinţă) care aduce
sfială, slavă şi har.
Astfel,
postul, alături de pocăinţă şi rugăciune, are
rolul de a slăbi, de a atenua, sau
chiar de a stinge puterea patimilor şi a instinctelor, el fiind o
"înstrăinare de răutăţi" (Sf. Vasile cel
Mare).
De aceea
Postul Mare are o însemnătate mai deosebită pentru sufletul omului,
deoarece asprimea lui este direct proporţională cu efectele sale
benefice. Pregătirea sufleteasca din această perioadă
capătă, aşadar, o atenţie mărită, omul trebuind
să conştientizeze starea de păcat în care se află,
să se lepede de ea în vederea împărtăşirii din
ziua Paştilor.
Iisus
Hristos, în fiecare an, învie în chip tainic în
sufletele noastre, astfel că noi trebuie să fim pregătiţi
pentru a putea fi părtaşi la această Înviere.
Biserica,
prin aceste mijloace, învaţă pe credincioşi să se
înalţe duhovniceşte, putând "să guste" din
împărăţia lui Dumnezeu, încă de pe
pământ, pentru că, de fapt, "locul luminat, locul cu
verdeaţă şi locul de odihnă", după cum
afirmă Nicolae Cabasila, simbolizează starea de comuniune cu
Dumnezeu, moartea având rolul, pentru cei drepţi, să eternizeze
această bucurie de a sta împreună cu Dumnezeu.