Familia: rolul ei social

 

Omul n-a fost făcut de Dumnezeu că să trăiască singuratic, ci împreună cu alţi oameni, în societate. Societatea are, însă, la temelia ei grupuri restrânse numite familii, în care intră tata, mama şi copiii. Familia este, cum se spune, celula societăţii, îndeplinind în organismul social o mare funcţiune, tot aşa cum celulele propriu-zise joacă un mare rol în organismul viu. Astfel, familia asigură dăinuirea speciei omeneşti şi este paznicul totdeauna treaz al părinţilor împotriva imoralităţii, fiindcă le dă acestora bucuriile senine ale vieţii, le măreşte simţul răspunderii, le dă imbold sufletesc la muncă şi la viaţă cinstită, pentru a-şi putea creşte copiii şi a le lăsa un bun nume. Ispitele trândăviei, iresponsabilităţii, plăcerilor şi viciilor de tot felul se împrăştie ca fumul în faţa gândului la datoriile familiale. Pe câţi părinţi nu i-a oprit de la periculoase alunecări morale, de la fapte de dezonorare sau chiar crime, numai gândul la copilaşii lor nevinovaţi !

Este, dar, nebunie curată a pretinde că iubirea părinţilor pentru copii e prea îngustă şi că ea trebuie înlocuită cu iubirea de umanitate, iar copiii să fie crescuţi de stat. Marea familie omenească nu e puternică şi fericită, decât când familia propriu-zisă stă pe temelii trainice. S-a observat, apoi, că familiile cu copii mulţi dau societăţii elementele cele mai sănătoase, mai disciplinate şi mai muncitoare. Celibatul (necăsătoria) este, de asemenea, o primejdie pentru societate. El nu este de iertat decât pentru cei atinşi de boli grave şi pentru cei ce se dedică vieţii de înaltă desăvârşire morală, adică monahismului.

Dar, pentru ca familia să fie o celulă sănătoasă în organismul social, o celulă vie, ea trebuie să stea pe temelia iubirii lui Dumnezeu. Mântuitorul consideră legătura dintre bărbat şi femeie, căsătoria, ca o taină sfântă şi spune că ce-a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă (Matei 19, 6), adică legătura căsătoriei nu este pentru creştini un simplu contract, care se poate strica după voie, ci un legământ în faţa lui Dumnezeu, un legământ de dragoste între cei doi soţi şi de împlinire a tuturor datoriilor sfinte ale vieţii de familie: datoria de a trăi în pace, de a se ajuta unul cu altul, a creşte copiii în teama lui Dumnezeu, etc.

În familia creştină femeia nu este un fel de sclavă, cum era socotită în vechime la unele popoare, ci se bucură de aceeaşi cinste ca şi bărbatul. Sfântul apostol Pavel spune că femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este capul femeii, precum şi Hristos este capul bisericii. (Efeseni 5, 22-23). Aici nu este vorba, însă, de o supunere de sclav, ci de o supunere care porneşte din iubire şi răspunde la iubire, pentru bunul mers al micii societăţi care este familia. Căci mai departe acelaşi sfânt apostol sfătuieşte şi pe bărbaţi: Bărbaţilor, iubiţi femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit biserica şi s-a dat (jertfit) pe sine pentru ea. (Efeseni 5, 25).

Înţeleasă atât de înalt, atât de curat, familia creştină este cu adevărat temelia vieţii sociale. Cât timp nu pătrunde în familie sămânţa păcatului, putem fi siguri de trăinicia unui neam. Istoria stă martoră, că popoarele au ajuns totdeauna la ruină când familia n-a întreţinut focul sacru al virtuţilor, cum s-a întâmplat, de pildă, poporului roman în ultima perioadă a fiinţării lui.

 

Pr. Octavian Moşin

"CO" nr. 02. 2002