Postul este biruinţa asupra patimilor şi păcatelor

 

Iată-ne în pragul Postului Mare, în care creştinul adevărat va încerca, timp de 40 de zile, să-şi cureţe trupul şi sufletul prin înfrânare, spre a se învrednici să primească apoi, în vas curat, harul revărsat de dumnezeiasca Înviere a Mântuitorului. Hristos Însuşi ne învaţă cum să postim, spre a dobândi răsplata biruinţei asupra patimilor şi păcatelor (Matei 6,16-21). Sfânta Biserică ne arată calea pe care trebuie să o urmăm în viaţa noastră de zi cu zi şi, mai ales, de-a lungul postului.

Mai înainte de toate, se cuvine să ne facem un examen de conştiinţă (aşa-numita spovedanie lăuntrică a omului, de care vorbesc Sfinţii Părinţi) şi să ne întrebăm: cum întâmpinăm noi, oare, această încercare, în care va trebui să înfrângem, în trupurile şi în sufletele noastre, toate deprinderile cele rele, toate pornirile cele ticăloase? Căci postul este o faptă de virtute, un exerciţiu de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă, deci mijloc de mântuire. Dar este, în acelaşi timp, şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că reprezintă o renunţare de bună voie la ceva care ne este îngăduit, izvorâtă din iubirea şi respectul pe care le avem faţă de Dumnezeu.

Tuturor celor care contestă postul le amintim că Legea Veche (Vechiul Testament) îl recomandă şi chiar îl impune de nenumărate ori (Ies. 34, 28; Deut.9,9; Jud. 20,26; I Regi 7,6; Isaia 58; Ioil 2,15). Însuşi Mântuitorul (Matei 4,2 şi Luca 4,2) şi Sfinţii Apostoli au postit (Fapte 13,2-3; IICor. 6,5). Ei au şi rânduit postul pentru toţi creştinii (Aşezămintele Sfinţilor Apostoli, cartea V, cap. 13). Sf. Părinţi laudă şi recomandă postul cu stăruinţă. Iată ce spune, de pildă, Sf. Ioan Gură de Aur: “Postul potoleşte zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează de păcate’’ (Omilia a X-a la Facere, cap. I).

Postul este un prilej de apropiere de Dumnezeu, de aceea sunt câteva lucruri care trebuie  îmbinate cu postul.

În primul rând, se cuvine să ne aflăm împăcaţi sufleteşte cu noi înşine şi cu semenii noştri. Iar pentru aceasta avem nevoie de dragoste şi de rugăciune. Altfel cum vom putea realiza pacea în sufletul nostru: Cu duşmănie şi ură împotriva fraţilor noştri? Cu ură şi dor de răzbunare asupra aproapelui, care ne-a greşit cu ceva? Dacă nu putem alunga din cugetul nostru mânia asupra semenilor, dacă nu putem aduce în inimile noastre lumina şi pacea iertării pentru greşelile celor deopotrivă cu noi, atunci zadarnic vom încerca să postim. Căci postul nu este numai înfrânare de la mâncare, băutură şi desfătări trupeşti; el este înfrânarea de la orice păcat: de la ură, de la mânie, de la răzbunare, de la minciună!... Şi scris este: ‘’De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc.’’ Să iertăm, deci, chiar astăzi pe cel care ne-a greşit, pentru ca astfel pacea Domnului să se sălăşluiască între noi (Ioan 20,19; Luca 24,36).

Apoi, postul trebuie îmbinat cu rugăciunea, după cuvântul Mântuitorului: “Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post’’ (Matei 17, 21). Nenumărate sunt îndemnurile din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, referitoare la rugăciune. Hristos Domnul ne cere: “Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă!’’ (Luca 21, 36). Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă şi el: ‘’Rugaţi-vă neîncetat!’’ (Tes. 5, 17). Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu, cum o defineşte Evagrie Monahul. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, rugăciunea este particulară (săvârşită de către fiecare particular) şi publică sau obştească (săvârşită în comuniune la biserică), după cuvântul Domnului: “Casa Mea, casă de rugăciune se va chema’’ (Matei 21, 13). Prin rugă-ciune ne apropiem de Dumnezeu, devenim mai buni, mai îngăduitori şi ne împărtăşim de harul divin. Sf. Ioan Gură de Aur ne încredinţează că rugăciunea stăruitoare ne aduce linişte, pace şi binecuvântare în viaţa noastră. 

Timpul postului este cel mai potrivit pentru a ne mărturisi păcatele în Sfânta Taină a Spovedaniei. Prin Taina Spovedaniei credinciosul primeşte de la Însuşi Dumnezeu iertarea păcatelor mărturisite înaintea duhovnicului cu zdrobire de inimă. Toţi trebuie să ne spovedim, chiar şi cei cărora ni se pare că nu greşim şi nu păcătuim cu nimic. Iată ce ne învaţă Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit al Domnului: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea’’ (I Ioan 1, 8-9).

În al patrulea rând, postul trebuie însoţit de faceri de bine. Să ne aducem aminte de cei aflaţi în nevoi şi în suferinţă. Să  adunăm prin milostenie comori de fapte bune. Domnul nostru Iisus Hristos ne arată că unul din criteriile Judecăţii Universale va fi împlinirea faptelor de milostenie (Matei 25, 31-46). Să avem mereu în minte cuvintele Sfântului Apostol Iacov: „Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără fapte moartă este’’ (Iacov 2, 26). Sfânta Biserică, urmând învăţăturii Mântuitorului, arată că orice creştin trebuie să săvârşească fapte de milostenie. Faptele de milostenie se împart în fapte ale milei trupeşti şi fapte ale milei sufleteşti.

Apoi, tot legate de post sunt şi rugăciunile pentru cei adormiţi. Rugăciunile şi pomenirile pentru cei răposaţi se întrepătrund  cu faptele de milostenie pe care trebuie să le săvârşim.

Postul, pacea lăuntrică, rugăciunea, spovedania, faptele de milostenie se leagă unele cu altele, astfel încât nu putem spune: mă rog, dar nu postesc; postesc, dar nu sunt împăcat cu aproapele; mă rog, dar nu particip la Sfânta Liturghie; sunt împăcat cu Dumnezeu, cu mine însumi şi cu aproapele, dar nu mă spovedesc; cred, dar nu fac milostenie şi pomeniri pentru cei adormiţi.

Dacă ne vom strădui să împlinim toate acestea, atunci vom putea duce la bun sfârşit postul care începe, şi urmând această cale, vom afla binecuvântată răsplătire pentru ostenelile noastre şi vom putea ajunge să întâmpinăm după cuviinţă Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, spre care năzuiesc inimile noastre!

Preot Anton Frunză

„CO”, nr. 03, 2002, p.1,3