În fiecare an, prin luna mai, face câte o
vizită pe la noi prin Moldova unul dintre cei mai de vază aventurieri
ai timpurilor noastre, Visarion, care face parte din nenumăratul şir
de mesia mincinoşi. Probabil că şi anul acesta vom fi „onoraţi”
cu prezenţa lui la Chişinău.
Pentru a-i proteja pe cititorii noştri de o cădere în mrejele acestui hristos necreştin, propunem pentru citire articolul de mai jos.
Când, cu aproape un secol şi jumătate
în urmă, Joseph Smith, „tatăl” mormonilor actuali, era uns cu
smoală şi tăvălit prin pene de către
orăşenii înfuriaţi de sumedenia de gogomănii pe care
le făcea şotiosul „proroc”, nimeni nu ar fi crezut că de
învăţătura lui îşi va mai aminti cineva peste
un an-doi. Se vede, însă, că americanilor le-a căzut bine
părerea lui Smith despre poligamie şi iată că astăzi
mormonii sunt una dintre cele mai numeroase şi mai puternice secte
totalitare din întreaga lume, ea atingând numai în statul
Utah (SUA) un număr de adepţi mai mare decât toată populaţia
Republicii Moldova.
Ceva asemănător cu „farmecul” mormonilor
incipienţi, care au lăsat totul şi s-au dus în
pădure, au şi elevii proaspătului „mesia” Visarion. Visarion
este, de astă dată, o variantă siberiană a
„adevărului”.
Acest Visarion, pe numele său adevărat Nikolai
Anatolievici Torop, fost miliţian şi tată a trei copii, a avut
nefericirea de a viziona la televizor, pe la începutul anilor ’90, filmul
regizorului italian Franco Zefirelli “Iisus din Nazaret”, în urma
căruia şi-a schimbat radical atât modul de a privi lucrurile,
cât şi ocupaţia. Asemănarea fizică a lui Nikolai
Anatolievici cu actorul ce interpreta rolul lui Iisus a născut în
mintea primului ingenioasa idee a identificării sale cu Mântuitorul,
idee ce s-a dovedit a fi fatală şi pentru un modest cerc de iubitori
ai paranormalului din orăşelul Minusinsk (regiunea Krasnoiarsk), unde
Torop a fost primit cu braţele deschise şi recunoscut fără
tăgadă ca „Fiul lui Dumnezeu”. Astfel ia fiinţă „Biserica
ultimului Testament”, o nouă sectă neo-păgână, ce se
încadrează perfect în masa sectelor totalitare de factură
“New Age”-istă, având în comun cu acestea un şir de
trăsături, cum ar fi aberaţiile cu substrat apocaliptic şi
avântul ecologic. Tot de-aici împrumută termeni şi idei
la modă despre reîncarnare şi karma, dar, la fel ca şi
în cazul mormonilor, totul este pătruns de puternice nuanţe
naţionale.
Visarion s-a născut în 1961 în
Krasnodar, mutându-se mai târziu în Minusinsk, unde
locuieşte până în prezent şi unde-şi are sediul
organizaţiei sale. A fost lăcătuş, mai târziu –
miliţian, a fost concediat pentru beţie şi pe la vremea primei
sale „viziuni”, în 1990, nu avea ocupaţie stabilă. „Viziunea”,
când lui Visarion i se arată că dânsul este, chipurile,
„Visarion, noul mesia, Fiul lui Dumnezeu, călăuzitorul
Sfântului Duh al Marii Înţelepciuni a Creatorului” coincide
bănuitor de exact cu apariţia pe ecranele sovietice a filmului lui
Zefirelli. După tâlcuirea lui Visarion însuşi, numele
său ar însemna „dătător de viaţă”, cu toate
că, de fapt, sunt cunoscute două sensuri ale acestui cuvânt:
unul dintre ele fiind „de pădure” şi altul – „care
tuşeşte”. La întrebarea, de ce nu-şi traduce corect numele
din greacă, Visarion a explicat că el nu cunoaşte răul, ci
numai binele. Limba greacă este, aşadar, un lucru rău.
Visarion a publicat şi o carte, „Cuvântul lui
Visarion, care este ultimul testament de la Tatăl Ceresc ce L-a
proslăvit”, pe care o completează mereu cu noi capitole şi care
începe cu „Povestirea de la Vadim” – Vadim Redkin – care este unul dintre
apropiaţii şi adepţii înflăcăraţi ai lui
Visarion, fost cântăreţ de muzică uşoară,
după cum ne destăinuieşte chiar el în “Povestirea...” sa.
Atât Vadim, cât şi Visarion se străduie să ofere
operei lor un iz de vechime şi adoră ambii stilul biblic, deşi
nu-l stăpânesc nici unul.
Mulţi dintre apropiaţii lui Visarion au fost
şi ei cândva „Hristoşi”, dar cu mai puţină
baftă. Este cazul şi lui Vladimir din Neriungri care, prin
intermediul învăţăturilor Agni-Ioga, a înţeles
mai întâi că este apostol, apoi şi-a dat seama că
este, în genere, Mesia în persoană. Căutându-şi
loc de lucru în această nouă calitate, Vladimir dă
întâmplător peste Visarion, care şi el era, la
rândul său, în plin avânt mesianic. Cântărind
bine situaţia, Vladimir a cedat şi, după oarecare chinuri
sufleteşti, simte din nou chemarea de slujire apostolească, de
această dată în favoarea lui Visarion. Vadim povesteşte
şi despre un alt caz întâmplat la Lvov: „În faţa
clădirii călătorii au fost întâmpinaţi de
către un tânăr agitat cu o candelă la piept... “Biserica
nu mă acceptă”, a spus el. „Ea nu recunoaşte că în
mine sălăşluieşte Duhul lui Iisus Hristos.
Nădăjduiesc să mă recunoaşteţi
D-voastră...”. Când Învăţătorul a spus că
el este Cuvântul lui Dumnezeu, venit din nou pe pământ
în trup şi sânge aidoma ca ale oamenilor, a început ce e
mai trist: s-a descoperit adevărata faţă a fiecărui
ascultător. “Atunci ce reiese? Sunteţi D-voastră Hristos? s-a
prins rapid omul cu candela. „Dar cine sunt eu? Doar în mine este Duhul
lui Iisus Hristos! Dar D-voastră?! Sunteţi un impostor!
Uitaţi-vă numai la el. El este Hristos?! Sunteţi pseudo-Hristos!
Iată cine sunteţi!” („Povestirea de la Vadim”, partea II, cap. 5).
Toate aceste năzdrăvănii amintesc foarte mult de cazul „fiilor
locotenentului Şmidt” din „Viţelul de aur” de Ilf şi Petrov.
Este interesant că în povestirea de la Vadim
este scris că Visarion are binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Ruse,
din partea căreia a fost, cică, „uns spre împlinire”, ritualul
fiind săvârşit de către episcopul Fiodor, care l-a
declarat pe Visarion proroc al lui Dumnezeu. Mai jos scrie, însă,
că este vorba, de fapt, de o biserică a catacombelor, de unde se vede
clar că şi acest episcop Fiodor este un impostor ca şi toţi
ceilalţi.
Visarion
propovăduieşte (nici nu e de mirare!) sfârşitul lumii,
care va veni foarte curând, în 2003. Acum, după spusele lui,
se scurg ultimii 15 ani ai existenţei pământeşti,
însoţiţi de epidemii, războaie şi foamete. În
2003 va avea loc sfârşitul speciei noastre biologice şi numai
membrii “Bisericii Ultimului Testament ” au şansa de a supravieţui
următorilor cinci ani, răstimp în care li se va schimba la
toţi codul genetic şi se va naşte o nouă rasă de
oameni. Dar, cât mai este timp, fiecare poate să-şi
vândă gospodăria şi să alerge după
mântuire în Siberia, unde admiratorii lui Visarion construiesc un
oraş în care vor înfrunta iminentul potop cu toţii
grămadă. Oraşul se cheamă Cuvântul, sau Oraşul
Soarelui, şi are o populaţie de aproximativ 5.000 de locuitori, cu
tot cu cătunele din jur. Dată fiind pasiunea lui Visarion pentru
ecologie, oraşul este construit în întregime din lemn, iar
lemnul este tăiat cu mâna sau adus de departe cu căruţele,
pentru a evita poluarea. În centrul oraşului se află un templu
de o înălţime impunătoare de 45 metri, construit special
pentru Visarion şi familia acestuia. Trăieşte Visarion pe banii
adepţilor săi proaspăt recrutaţi. Se pare, însă,
că numărul acestora scade şi s-ar putea ca „mesia” să ia
decizii disperate, pentru a-şi păstra autoritatea în cadrul
sectei. Nu e exclusă aici nici „oportunitatea” unor sinucideri în
masă, mai ales că Visarion adie nişte aluzii cum că nu-i
chiar aşa rău să te sinucizi. În orice caz, astfel de tipi
nu iubesc să plece de unul singur, iar adepţii lui Visarion vor urma,
cu siguranţă, calea şefului lor până la capăt.
În general, „copiii” lui Visarion, cum
îşi numeşte acesta cu tandreţe adepţii, sunt foarte
ascultători. Speriindu-i cu codul genetic,
învăţătorul le bagă pe gât diverse reţete
culinare de compoziţie proprie, cât şi asistenţă
medicală netradiţională (cea tradiţională este
interzisă). Spre exemplu, admirarea peisajului siberian îţi ia
„cu mâna” orice durere sau tuse, cel puţin aşa susţine
inventatorul acestui procedeu terapeutic. Trebuie, doar, cât mai
multă dăruire. Pe lângă aceasta, Visarion a
hotărât că apa este otrăvită şi nu poate fi
consumată. Toţi trebuie să stoarcă fructe în caz de
sete. În Siberia, însă, nu cresc fructe. Ca să nu
moară deshidrataţi, Visarion le-a permis să bea de
dimineaţă un pahar de urină proprie, acest lucru, în
opinia lui, neutralizează efectul nefast al apei.
Dieta lui Visarion, ca şi oricare altă
trăsnaie, are acoperire „metafizică”. Făinoasele, zahărul
şi mierea, de pildă, nu sunt nicidecum consumabile din cauza
„creşterii rapide a schimbărilor bazei vibraţionale a
pământului”. Sunt recomandate, însă, ferigile. Fructele
sunt permise absolut toate, fasolea numai câte odată, usturoiul
numai dacă-i fiert, untdelemnul numai dacă-i puţin, ciupercile –
rar de tot, carnea numai pentru gravide, condimente picante – niciodată.
Învăţătorul este, însă, indulgent cu copiii,
cărora, dacă cer insistent (!), li se permit lactate. Cât
îl priveşte pe el personal, Visarion nu se dă în
lături de la mezeluri şi vin, dar nu-i place să se afle acest
lucru.
Se ştie că dogmatica este, în general,
partea cea mai slabă a sectelor. În plin act de frustrare, acestea
îşi construiesc minuţios şi îndărătnic
sisteme proprii, tâlcuiri inedite şi biografii plauzibile. La
Visarion, în această privinţă, treaba e lată de tot.
Se pare că singurul lucru de care dânsul este sigur este
conştiinţa propriei divinităţi. Mai departe nu prea
ştie să le lege, preferă parabola şi se dă mare
„figurist”. Deseori cade în orientalism, susţine ideea
reîncarnării şi pare a fi, reieşind chiar din spusele lui,
politeist. A însuşit binişor principiile New-Age, pe care le foloseşte
deseori şi nu se sfiieşte să se contrazică singur. În
general, are tupeu. Este în stare să bată câmpii ore
în şir – dialogul cu el este imposibil. Dacă ar putea asculta
numai două minute, ar fi suficient pentru a fi combătut
întregul său suport dogmatic, dacă un atare ar exista (lui
Visarion îi place cel mai mult să se regăsească în
Biblie, recunoaşte, însă, că el este mai presus de
Scripturi şi îşi oferă prioritate în cazul unor
contradicţii flagrante).
De la o zi la alta, fenomenul sectar devine mai ipocrit şi mai periculos, iar metodele de combatere a acestuia se reduc considerabil, un dialog normal cu sectarii sau oricare altă soluţionare civilizată fiind practic imposibile, iar absurdul este la el acasă. Pierzându-şi valabilitatea atât logica, cât şi bunul simţ, evoluţia unei secte este, în fond, imprevizibilă, iar semnalul de alarmă se trage, de obicei, când este deja prea târziu. Anume acest lucru determină dorinţa noastră de a tăia elanul amatorilor de Armaghedon de prin părţile noastre, arătând până la ce proporţii poate ajunge un lucru, care din capul locului pare imposibil. Fenomenul „Visarion” este absurd, dar el există. Chiar dacă departe de noi, dar trebuie să conştientizăm faptul că undeva, în taiga, stau cinci mii de oameni şi fierb usturoi de dragul genelor salvatoare, promise de un aventurier ce s-a prea întrecut cu măsura. Cred că acest lucru ar trebui să ne pună în gardă.