Visarion, „fiul locotenentului Şmidt”

 

În fiecare an, prin luna mai, face câte o vizită pe la noi prin Moldova unul dintre cei mai de vază aventurieri ai timpurilor noastre, Visarion, care face parte din nenumăratul şir de mesia mincinoşi. Probabil că şi anul acesta vom fi „onoraţi” cu prezenţa lui la Chişinău.

Pentru a-i proteja pe cititorii noştri de o cădere în mrejele acestui hristos necreştin, propunem pentru citire articolul de mai jos.

 

Când, cu aproape un secol şi jumătate în urmă, Joseph Smith, „tatăl” mormonilor actuali, era uns cu smoală şi tăvălit prin pene de către orăşenii înfuriaţi de sumedenia de gogomănii pe care le făcea şotiosul „proroc”, nimeni nu ar fi crezut că de învăţătura lui îşi va mai aminti cineva peste un an-doi. Se vede, însă, că americanilor le-a căzut bine părerea lui Smith despre poligamie şi iată că astăzi mormonii sunt una dintre cele mai numeroase şi mai puternice secte totalitare din întreaga lume, ea atingând numai în statul Utah (SUA) un număr de adepţi mai mare decât toată populaţia Republicii Moldova.

Ceva asemănător cu „farmecul” mormonilor incipienţi, care au lăsat totul şi s-au dus în pădure, au şi elevii proaspătului „mesia” Visarion. Visarion este, de astă dată, o variantă siberiană a „adevărului”.

Acest Visarion, pe numele său adevărat Nikolai Anatolievici Torop, fost miliţian şi tată a trei copii, a avut nefericirea de a viziona la televizor, pe la începutul anilor ’90, filmul regizorului italian Franco Zefirelli “Iisus din Nazaret”, în urma căruia şi-a schimbat radical atât modul de a privi lucrurile, cât şi ocupaţia. Asemănarea fizică a lui Nikolai Anatolievici cu actorul ce interpreta rolul lui Iisus a născut în mintea primului ingenioasa idee a identificării sale cu Mântuitorul, idee ce s-a dovedit a fi fatală şi pentru un modest cerc de iubitori ai paranormalului din orăşelul Minusinsk (regiunea Krasnoiarsk), unde Torop a fost primit cu braţele deschise şi recunoscut fără tăgadă ca „Fiul lui Dumnezeu”. Astfel ia fiinţă „Biserica ultimului Testament”, o nouă sectă neo-păgână, ce se încadrează perfect în masa sectelor totalitare de factură “New Age”-istă, având în comun cu acestea un şir de trăsături, cum ar fi aberaţiile cu substrat apocaliptic şi avântul ecologic. Tot de-aici împrumută termeni şi idei la modă despre reîncarnare şi karma, dar, la fel ca şi în cazul mormonilor, totul este pătruns de puternice nuanţe naţionale.

Visarion s-a născut în 1961 în Krasnodar, mutându-se mai târziu în Minusinsk, unde locuieşte până în prezent şi unde-şi are sediul organizaţiei sale. A fost lăcătuş, mai târziu – miliţian, a fost concediat pentru beţie şi pe la vremea primei sale „viziuni”, în 1990, nu avea ocupaţie stabilă. „Viziunea”, când lui Visarion i se arată că dânsul este, chipurile, „Visarion, noul mesia, Fiul lui Dumnezeu, călăuzitorul Sfântului Duh al Marii Înţelepciuni a Creatorului” coincide bănuitor de exact cu apariţia pe ecranele sovietice a filmului lui Zefirelli. După tâlcuirea lui Visarion însuşi, numele său ar însemna „dătător de viaţă”, cu toate că, de fapt, sunt cunoscute două sensuri ale acestui cuvânt: unul dintre ele fiind „de pădure” şi altul – „care tuşeşte”. La întrebarea, de ce nu-şi traduce corect numele din greacă, Visarion a explicat că el nu cunoaşte răul, ci numai binele. Limba greacă este, aşadar, un lucru rău.

Visarion a publicat şi o carte, „Cuvântul lui Visarion, care este ultimul testament de la Tatăl Ceresc ce L-a proslăvit”, pe care o completează mereu cu noi capitole şi care începe cu „Povestirea de la Vadim” – Vadim Redkin – care este unul dintre apropiaţii şi adepţii înflăcăraţi ai lui Visarion, fost cântăreţ de muzică uşoară, după cum ne destăinuieşte chiar el în “Povestirea...” sa. Atât Vadim, cât şi Visarion se străduie să ofere operei lor un iz de vechime şi adoră ambii stilul biblic, deşi nu-l stăpânesc nici unul.

Mulţi dintre apropiaţii lui Visarion au fost şi ei cândva „Hristoşi”, dar cu mai puţină baftă. Este cazul şi lui Vladimir din Neriungri care, prin intermediul învăţăturilor Agni-Ioga, a înţeles mai întâi că este apostol, apoi şi-a dat seama că este, în genere, Mesia în persoană. Căutându-şi loc de lucru în această nouă calitate, Vladimir dă întâmplător peste Visarion, care şi el era, la rândul său, în plin avânt mesianic. Cântărind bine situaţia, Vladimir a cedat şi, după oarecare chinuri sufleteşti, simte din nou chemarea de slujire apostolească, de această dată în favoarea lui Visarion. Vadim povesteşte şi despre un alt caz întâmplat la Lvov: „În faţa clădirii călătorii au fost întâmpinaţi de către un tânăr agitat cu o candelă la piept... “Biserica nu mă acceptă”, a spus el. „Ea nu recunoaşte că în mine sălăşluieşte Duhul lui Iisus Hristos. Nădăjduiesc să mă recunoaşteţi D-voastră...”. Când Învăţătorul a spus că el este Cuvântul lui Dumnezeu, venit din nou pe pământ în trup şi sânge aidoma ca ale oamenilor, a început ce e mai trist: s-a descoperit adevărata faţă a fiecărui ascultător. “Atunci ce reiese? Sunteţi D-voastră Hristos? s-a prins rapid omul cu candela. „Dar cine sunt eu? Doar în mine este Duhul lui Iisus Hristos! Dar D-voastră?! Sunteţi un impostor! Uitaţi-vă numai la el. El este Hristos?! Sunteţi pseudo-Hristos! Iată cine sunteţi!” („Povestirea de la Vadim”, partea II, cap. 5). Toate aceste năzdrăvănii amintesc foarte mult de cazul „fiilor locotenentului Şmidt” din „Viţelul de aur” de Ilf şi Petrov.

Este interesant că în povestirea de la Vadim este scris că Visarion are binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Ruse, din partea căreia a fost, cică, „uns spre împlinire”, ritualul fiind săvârşit de către episcopul Fiodor, care l-a declarat pe Visarion proroc al lui Dumnezeu. Mai jos scrie, însă, că este vorba, de fapt, de o biserică a catacombelor, de unde se vede clar că şi acest episcop Fiodor este un impostor ca şi toţi ceilalţi.

Visarion propovăduieşte (nici nu e de mirare!) sfârşitul lumii, care va veni foarte curând, în 2003. Acum, după spusele lui, se scurg ultimii 15 ani ai existenţei pământeşti, însoţiţi de epidemii, războaie şi foamete. În 2003 va avea loc sfârşitul speciei noastre biologice şi numai membrii “Bisericii Ultimului Testament ” au şansa de a supravieţui următorilor cinci ani, răstimp în care li se va schimba la toţi codul genetic şi se va naşte o nouă rasă de oameni. Dar, cât mai este timp, fiecare poate să-şi vândă gospodăria şi să alerge după mântuire în Siberia, unde admiratorii lui Visarion construiesc un oraş în care vor înfrunta iminentul potop cu toţii grămadă. Oraşul se cheamă Cuvântul, sau Oraşul Soarelui, şi are o populaţie de aproximativ 5.000 de locuitori, cu tot cu cătunele din jur. Dată fiind pasiunea lui Visarion pentru ecologie, oraşul este construit în întregime din lemn, iar lemnul este tăiat cu mâna sau adus de departe cu căruţele, pentru a evita poluarea. În centrul oraşului se află un templu de o înălţime impunătoare de 45 metri, construit special pentru Visarion şi familia acestuia. Trăieşte Visarion pe banii adepţilor săi proaspăt recrutaţi. Se pare, însă, că numărul acestora scade şi s-ar putea ca „mesia” să ia decizii disperate, pentru a-şi păstra autoritatea în cadrul sectei. Nu e exclusă aici nici „oportunitatea” unor sinucideri în masă, mai ales că Visarion adie nişte aluzii cum că nu-i chiar aşa rău să te sinucizi. În orice caz, astfel de tipi nu iubesc să plece de unul singur, iar adepţii lui Visarion vor urma, cu siguranţă, calea şefului lor până la capăt.

În general, „copiii” lui Visarion, cum îşi numeşte acesta cu tandreţe adepţii, sunt foarte ascultători. Speriindu-i cu codul genetic, învăţătorul le bagă pe gât diverse reţete culinare de compoziţie proprie, cât şi asistenţă medicală netradiţională (cea tradiţională este interzisă). Spre exemplu, admirarea peisajului siberian îţi ia „cu mâna” orice durere sau tuse, cel puţin aşa susţine inventatorul acestui procedeu terapeutic. Trebuie, doar, cât mai multă dăruire. Pe lângă aceasta, Visarion a hotărât că apa este otrăvită şi nu poate fi consumată. Toţi trebuie să stoarcă fructe în caz de sete. În Siberia, însă, nu cresc fructe. Ca să nu moară deshidrataţi, Visarion le-a permis să bea de dimineaţă un pahar de urină proprie, acest lucru, în opinia lui, neutralizează efectul nefast al apei.

Dieta lui Visarion, ca şi oricare altă trăsnaie, are acoperire „metafizică”. Făinoasele, zahărul şi mierea, de pildă, nu sunt nicidecum consumabile din cauza „creşterii rapide a schimbărilor bazei vibraţionale a pământului”. Sunt recomandate, însă, ferigile. Fructele sunt permise absolut toate, fasolea numai câte odată, usturoiul numai dacă-i fiert, untdelemnul numai dacă-i puţin, ciupercile – rar de tot, carnea numai pentru gravide, condimente picante – niciodată. Învăţătorul este, însă, indulgent cu copiii, cărora, dacă cer insistent (!), li se permit lactate. Cât îl priveşte pe el personal, Visarion nu se dă în lături de la mezeluri şi vin, dar nu-i place să se afle acest lucru.

Se ştie că dogmatica este, în general, partea cea mai slabă a sectelor. În plin act de frustrare, acestea îşi construiesc minuţios şi îndărătnic sisteme proprii, tâlcuiri inedite şi biografii plauzibile. La Visarion, în această privinţă, treaba e lată de tot. Se pare că singurul lucru de care dânsul este sigur este conştiinţa propriei divinităţi. Mai departe nu prea ştie să le lege, preferă parabola şi se dă mare „figurist”. Deseori cade în orientalism, susţine ideea reîncarnării şi pare a fi, reieşind chiar din spusele lui, politeist. A însuşit binişor principiile New-Age, pe care le foloseşte deseori şi nu se sfiieşte să se contrazică singur. În general, are tupeu. Este în stare să bată câmpii ore în şir – dialogul cu el este imposibil. Dacă ar putea asculta numai două minute, ar fi suficient pentru a fi combătut întregul său suport dogmatic, dacă un atare ar exista (lui Visarion îi place cel mai mult să se regăsească în Biblie, recunoaşte, însă, că el este mai presus de Scripturi şi îşi oferă prioritate în cazul unor contradicţii flagrante).

De la o zi la alta, fenomenul sectar devine mai ipocrit şi mai periculos, iar metodele de combatere a acestuia se reduc considerabil, un dialog normal cu sectarii sau oricare altă soluţionare civilizată fiind practic imposibile, iar absurdul este la el acasă. Pierzându-şi valabilitatea atât logica, cât şi bunul simţ, evoluţia unei secte este, în fond, imprevizibilă, iar semnalul de alarmă se trage, de obicei, când este deja prea târziu. Anume acest lucru determină dorinţa noastră de a tăia elanul amatorilor de Armaghedon de prin părţile noastre, arătând până la ce proporţii poate ajunge un lucru, care din capul locului pare imposibil. Fenomenul „Visarion” este absurd, dar el există. Chiar dacă departe de noi, dar trebuie să conştientizăm faptul că undeva, în taiga, stau cinci mii de oameni şi fierb usturoi de dragul genelor salvatoare, promise de un aventurier ce s-a prea întrecut cu măsura. Cred că acest lucru ar trebui să ne pună în gardă.

 
Mihail COSTIŞ

“CO”, nr. 04 (129), 2002