Rugăciunile pentru cei adormiţi întru Domnul

 

Rugăciunile şi pomenirile pentru cei răposaţi se întrepătrund şi cu faptele de milostenie, pe care trebuie să le săvârşim. Biserica este comuniune de iubire, iar în această comuniune sunt cuprinşi vii şi adormiţi. Sfânta Scripturã ne arată că „dragostea nu cade niciodată”' (I Cor. 13, 8), deci manifestarea dragostei nu poate fi oprită de moarte. Iar manifestarea dragostei pentru cei adormiţi în Domnul se face prin rugăciuni, slujbe, milostenii pentru ei şi prin îngrijirea mormintelor lor. Cei care tăgăduiesc folosul rugăciunilor pentru morţi, tăgăduiesc, de fapt, porunca iubirii faţă de Hristos, căci dragostea faţă de cineva nu se opreşte la piatra mormântului, după cum ne arată clar însăşi Sfânta Scripturã, când relatează venirea femeilor mironosiţe la mormântul Domnului. Ar însemna, de asemenea, să desconsiderăm cuvântul Mântuitorului: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da”' (Ioan 16,23), precum şi activitatea Sa, căci Evangheliile ne arată cum Domnul a ascultat şi a îndeplinit dorinţa celor care s-au rugat pentru cei morţi: învierea fiicei lui Iair (Luca 8,41), şi învierea lui Lazăr (Ioan 11, 21-22).

Motivul principal al obiecţiilor privitoare la rugăciunile şi celelalte practici recomandate de Biserică pentru cei adormiţi, este legat de o concepţie individualistă despre mântuire, din care decurge respingerea rugăciunii obşteşti şi a dragostei frăţeşti sincere pentru toţi semenii de pretutindeni şi totdeauna. Este, în ultimă instanţă, un semn al greşitei înţelegeri a noţiunii de uniune, de solidaritate în Hristos, o respingere a Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos, o răstălmăcire a învăţăturii Întemeietorului Ei. În Vechiul Testament, David prorocul şi poporul care era cu el „au plâns şi s-au tânguit, şi au postit până seara după Saul şi după Ionatan, după poporul Domnului şi după casa lui Israel, care căzuse de sabie”' (II Regi 1, 11-12). Tobit îl îndeamnă pe fiul său: „'Fii darnic cu pâinea şi cu vinul la mormântul celor drepţi!” (Tobit 4, 17).

Rugăciunile pentru morţi s-au practicat în Biserică încă din perioada Sf. Apostoli (I Cor. 15, 29) Istoria Creştinismului ne arată că, în vremea persecuţiilor, creştinii se adunau să se roage în catacombe, la mormintele martirilor. Necesitatea rugăciunilor pentru cei adormiţi, precum şi confirmarea că această practică a fost rânduită de Apostoli, sunt exprimate astfel de către Sf. Ioan Gură de Aur: „'Cum şi în ce mod îi putem ajuta? Să ne rugăm pentru cei morţi, punând şi pe alţii să se roage şi dând săracilor milostenii pentru sufletele lor. Căci nu degeaba s-a rânduit de către Apostoli ca să se facă pomenire la Sfintele şi înfricoşătoarele Taine pentru cei mutaţi de la noi; au ştiut ei că mult folos vor avea, mult ajutor vor căpăta. Pentru că atunci întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu când clerul întreg se roagă, când înfricoşata Taină stă de faţă, apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu, rugându-L pentru ei?”' (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia a IV-a la Filipeni)

Iubirea şi credinţa în cuvântul Domnului formează temelia rugăciunilor noastre pentru morţi. Uitarea şi nepăsarea faţă de sufletele celor adormiţi este un semn de nerecunoştinţă, pentru că uităm pe cei care ne-au fost binefăcători, părinţi şi rude, sau pe cei care ne-au iubit şi şi-au manifestat această dragoste cât timp au fost în viaţă.

Urmând învăţăturii Mântuitorului, Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi, precum şi practicii creştine din cele mai vechi timpuri, Sfânta Biserică ne îndeamnă să înălţăm rugăciuni de pomenire pentru cei care au adormit în nădejdea învierii şi a vieţii de veci.

Preot Anton Frunză

“CO”, nr. 04 (129), 2002