Cu dragoste, în căutarea aproapelui…
Interviu cu ieromonahul Savatie (Baştovoi)
Cor.:
Recent a apărut o nouă carte a sfinţiei voastre, intitulată
"În căutarea aproapelui pierdut". Din câte am
înţeles, este vorba de descoperirea unei noi faţete, a unui
"eu" pierdut al omului contemporan.
S.B.:
M-am gândit să vorbesc într-un mod accesibil despre
relaţia noastră cu totul minunată cu aproapele, pe care ne-a
adus-o Hristos. Într-adevăr, aproapele nostru este o proiecţie
a noastră în exterior. Aşa ar vrea Hristos să ne vadă
şi această învăţătură minunată ne-a
adus-o, când spune: "Iubiţi pe aproapele vostru ca pe voi
înşivă". Este un lucru pe care omul modern l-a uitat. Nu
doar că l-a uitat, nici nu l-a primit…
Cor.: Nu l-a descoperit?
S.B.: Nu l-a
descoperit, pentru că deja avem o epocă întreagă în
care "eu-l” nostru bombat se impune cu multă aroganţă
celorlalţi, fără a căuta să descopere taina, care este
"celălalt", fără a presupune măcar că toate
lucrurile pe care le căutăm noi de-a lungul vieţii în
aspiraţiile, visele noastre, pot fi găsite în aproapele nostru
şi poate, chiar, doar acolo. Pentru că, redobândindu-l pe
aproapele nostru, ne redobândim pe noi înşine. Deoarece omul
nu este o fiinţă singură, noi nu am fost creaţi pentru
singurătate. Noi suntem singulari, unici, minunaţi prin unicitatea
noastră, pentru că aşa ne-a făcut Dumnezeu, dar nu
singuratici. Această împlinire a noastră, cumva
androginică, a celuilalt nu e văzută doar ca o împlinire
între cele două sexe, ci ca una asexuală, a celuilalt suflet,
prin comuniune şi raportarea la care devenim cineva. Deoarece toate
virtuţile noastre, tot ce muncim noi într-o viaţă şi
tot rostul nostru până la urmă dacă nu-l dăruim
cuiva, dacă nu devine un folos, o floare pe care o întindem
celuilalt, viaţa noastră poate fi şi este un eşec.
Cor.: Se
conturează anumite deosebiri esenţiale între atitudinea
faţă de aproapele în ortodoxie şi în alte
confesiuni?
S.B.: Exemple
cunoscute şi familiare pentru noi sunt religiile orientale, viziunea
orientală despre lume, despre aproapele. În budism, spre exemplu,
eu-l personal trebuie anulat, învins, deoarece el este văzut ca o
cloacă de negativism a lumii acesteia şi orientalul trebuie să
ajungă la "nirvana", adică purificare sau anulare a tuturor
orgoliilor sale, să se topească, să dispară într-o…
nici nu este divinitate, pentru că orientalii nu au divinitate,
însăşi ideea prezenţei divinităţii este
vulgară pentru ei. Există la ei doar o mare absenţă şi
sufletul trebuie să se întoarcă în această mare
absenţă, pentru a ajunge la pacea căutată,
râvnită de ei. Şi celălalt, aproapele, pentru un budist nu
poate trezi decât compasiune, în cel mai fericit caz. Ei nu au
noţiunea de dragoste, aşa cum o au creştinii şi cum o
defineşte Hristos. Dragostea înseamnă a-ţi pune sufletul
pentru aproapele tău. O astfel de dragoste pentru un oriental, pentru un
budist este un semn de slăbiciune, de imperfecţiune, de ataşare
de cele trupeşti şi omul desăvârşit nu poate face
aceasta, el trece liniştit pe alături. Iată deosebirea
între filozofia pe care ne-o aduce Hristos şi cea orientală, ce
cuprinde o mare parte a omenirii şi mai ales care fascinează
societatea noastră – o filozofie a depersonalizării totale.
Cor.: Iniţial, cartea "În căutarea
aproapelui pierdut" trebuia să poarte un alt titlu, un pic excentric,
dar pentru cei care vă cunosc, chiar firesc – "Sfinţii -
prietenii prostituatelor"…
S.B.: Deveneau
prieteni la propriu, nu în sensul pe care îl foloseşte
toată lumea - "am o prietenă", ci deveneau prieteni prin
Hristos ai lui Hristos. Hristos ni se adresează "prietene" doar
în sens frumos, de dragoste adevărată , de
recăpătare, de tămăduire, de întoarcere la viaţa
. Este o carte ce pledează împotriva atitudinii inchizitoriale, pe
care o arată mulţi dintre cei care se prezintă drept creştini,
predicatori şi purtători ai mesajului lui Hristos, pentru că
sfinţii Bisericii noastre nu au avut această atitudine
niciodată. Un capitol cu această denumire a rămas în
carte. Aici am selectat cazuri mai ciudate, excentrice, de convertire, în
care sfinţii, părăsindu-şi locaşurile lor,
deghizaţi, veneau să salveze suflete… Voi aduce pilda sfântului
Avramie, fiindcă acest aspect al ortodoxiei este necunoscut marii
majorităţi. Pentru că întotdeauna se invocă pildele
de mustrare a cutăruia sau a cutăruia, dar mai puţin
blândeţea despre care a vorbit Hristos, şi atunci omul este pus
în faţa acestui paradox: "Hristos este blând, iar voi
strigaţi la mine…". Cartea este un îndemn la
blândeţe, un îndemn la simplitatea pe care am pierdut-o
şi pe care sfinţii au propovăduit-o. Acest sfânt, mare
pustnic - Avramie - a vrut să redobândească pe nepoata sa, care
a fost călugăriţă şi după asta a căzut
în păcat şi s-a făcut prostituată într-un
oraş din vecinătate. El plăteşte bani unuia dintre
credincioşii care veneau la el şi-i spune să-i aducă un cal
şi nişte haine soldăţeşti. Merge deghizat la hanul
unde o găseşte pe nepoata sa, care nu-l recunoaşte. Comandă
carne, el, care de jumătate de secol trăise numai cu
rădăcini… Şi îi este adusă această nepoată
a lui, costumată în haine de prostituată. Atunci lui îi
dau lacrimile, pe care el totuşi le învinge. Îi spune:
"Hai să benchetuim azi, că de asta am făcut acest
drum". Fata se aşează în braţele unchiului său,
fără să ştie cine este, dar simte mirosul aspru de
tămâie şi aşi aduce aminte de vremea petrecută
în mănăstire. O apucă nostalgia şi începe a
plânge. Patronul o întreabă "Ce-ai păţit, fato,
că nu te-am văzut aşa de doi ani, de când eşti
aici?". Ea îi răspunde: "Mai bine ar fi fost pentru mine
să mor acum trei ani". Mergând sus în iatac,
sfântul îşi scoate pielea de cămilă şi se face
cunoscut nepoatei sale. După această întâlnire
înduioşătoare, a doua zi el o ia pe cal şi o duce în
pustie, ea devenind mai apoi sfânta Maria, care se prăznuieşte
împreună cu sfântul Avramie.
Iată
despre acest aspect, în care sfinţii renunţau la imaginea lor
de sfinţenie, nu mai ţineau cont de ceea ce spunea lumea, doar pentru
a dobândi un suflet, am vrut să vorbesc în cartea
"În căutarea aproapelui pierdut". Pentru că unora, cu
părere de rău, începe să le placă imaginea lor de
sfânt, o preţuiesc mai mult decât faptele reale. De multe ori
mergem pe lângă un om beat căzut şi nu-l ridicăm,
gândindu-ne ce va zice lumea - nu cumva va crede că avem prieteni
beţivi? Dar Hristos ne spune că aproapele nostru este cel căzut
şi ne îndeamnă să facem ca în pilda samariteanului.
Noi nu mai facem bine, ca şi multe alte lucruri pe care nu le mai facem.
Este un îndemn la realitate, la trăirea autentică a
creştinismului, aşa cum au trăit-o sfinţii. Pentru că
acesta este aproapele nostru, cel păcătos. Starea noastră
duhovnicească, desăvârşirea noastră o putem deduce
din modul în care ne raportăm la oamenii care mai
săvârşesc cele mai cumplite păcate. Care este modul de
raportare? Desăvârşita nejudecare, iubirea şi
încercarea de a-l sprijini, într-un fel înţeles lui,
pentru că Hristos nu se impune, Hristos vine în
întâmpinare. Nu întâmplător Mihail Bulgakov spune
că Biserica Ortodoxă nu face prozelitism, ea vine în
întâmpinarea omului, spre deosebire de alte culte. Pe când,
nu ştiu de ce, mulţi la noi practică anume prozelitismul -
strigă la cutare că de ce mănâncă astăzi carne,
dacă e zi de post, sau că a încălcat alte reguli, de
parcă numai în aceasta ar consta ortodoxia. Şi atunci oamenii
fug.
Nu,
ortodoxia nu este un medicament amar, pe care îl înghesui pe
gât celui care nu vrea să-l primească, ea este un fruct oprit,
pe care trebuie să-l râvnească celălalt, care trebuie
să aprindă în el curiozitatea firească. Pentru că
Dumnezeu este cel mai minunat lucru spre care râvneşte orice suflet,
dar aşa cum îl prezintă unii, El este neinteresant. Atunci nu
este deloc de mirare că oamenii nu îmbrăţişează
credinţa noastră, pentru că în cazul acesta credinţa
nu este deloc cea ortodoxă, creştinească, ci este ceea ce am
înţeles noi din ea, din cauza că nu suntem noi
înşine nişte creştini adevăraţi. De aceea nici
nu toţi trebuie să predice. Trebuie să predice doar oamenii care
trăiesc cât de cât credinţa, cum spunea şi apostolul
Pavel: "Nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă
fac netrebnic". Despre asta-i cartea.
A consemnat Alina Grigoraşcenco