Programul nihilist - distrugerea Adevărului creştin

 

Scopul nihilismului este crearea omului nou, omul fără de Dumnezeu.

Războiul împotriva lui Dumnezeu, încheindu-se prin proclamarea regatului nimicului, care înseamnă timpul dezordinii şi al absurdităţii, întregul plan prezidat de Satana acestea sunt, pe scurt, credinţa şi semnificaţia nihilismului.

Primul şi cel mai evident moment din programul nihilismului este distrugerea Vechii Ordini. Vechea Ordine era pământul hrănit de Adevărul creştin, din care oamenii îşi trăgeau rădăcinile. Legile şi instituţiile ei, chiar şi obiceiurile se bazau pe acest Adevăr şi erau închinate propovăduirii lui. Aşezămintele sale erau înălţate spre slava lui Dumnezeu şi condiţiile de trai, în general primitive, dar naturale, slujeau ca o aducere aminte permanentă a locului umil pe care omul îl ocupă aici, al dependenţei faţă de Dumnezeu, până şi puţinelor binecuvântări lumeşti, de care omul se bucura, şi a adevăratei lui case, care se află departe de această "vale a plângerii", în Împărăţia Cerurilor. Războiul împotriva lui Dumnezeu şi a Adevărului Său cere distrugerea fiecărui element al acestei Vechi Ordini, iar aici, virtutea specific nihilistă intră în scenă.

Violenţa nu este un capitol pur întâmplător al revoluţiei nihiliste, ci este o parte a esenţei sale. După dogma marxistă, "forţa este moaşa fiecărei societăţi vechi, însărcinate cu una nouă". Apelul făcut violenţei şi chiar un anumit fel de extaz, experimentat la folosirea acesteia, abundă în literatura revoluţionară. Bakunin a invocat "pasiunile rele" şi a pledat pentru dezrobirea "anarhiei populare" în distrugerea universală, iar "catehismul revoluţionar" este promotorul violenţei neîndurătoare. Marx s-a înflăcărat în pledoaria sa pentru "teroare revoluţionară" ca mijloc de grăbire a apariţiei comunismului, iar Lenin a definit dictatura proletariatului ca pe o "dominaţie nestingherită de lege şi bazată pe violenţă". Incitarea demagogică a maselor şi apariţia celor mai josnice pasiuni ca scopuri revoluţionare a fost, pentru o bună bucată de vreme, o practică nihilistă obişnuită. Spiritul violenţei e întruchipat în mod evident în secolul nostru de regimurile nihiliste ale bolşevismului şi naţional-socialismului (fascismului). Aceştia şi-au asumat rolurile principale în misiunea nihilistă a distrugerii Vechii Ordini.

Între Revoluţia Distrugerii şi paradisul terestru se află un stadiu de tranziţie, numit de marxişti "dictatură a proletariatului", în acest stadiu putem vedea o a doua funcţie a violenţei. Puterea sovietică nihilistă a fost cea mai necruţătoare şi mai sistematică în dezvoltarea acestui stadiu, însă exact aceeaşi misiune este îndeplinită şi de realiştii lumii libere, eforturile cărora au fost încununate cu succes în simplificarea tradiţiei creştine în transformarea ei dintr-un sistem pentru promovarea "progresului" lumesc. Idealul realiştilor sovietici şi occidentali este identic, urmat de către primii printr-o înflăcărare nătângă, iar de cei de ai doilea printr-un mod mai spontan şi sporadic, nu întotdeauna prin guvernanţi, ci fiind încurajaţi de aceştia, bazându-se pe iniţiativa personală şi pe ambiţie.

Realiştii din întreaga lume preconizează o cu totul nouă ordine, bazată în întregime pe oameni fără Dumnezeu şi pe ruinele Vechii Ordini, a cărei temelie era de natură divină. Revoluţia nihilismului, dorită sau nu, este acceptată; iar prin truda muncitorilor de pretutindeni se iveşte o împărăţie nouă, pur umană, în care apologeţii ei văd un "pământ nou", nevisat de vremurile apuse, un pământ în întregime exploatat, controlat şi organizat de dragul omului şi împotriva Adevăratului Dumnezeu.

Nici un loc nu se află la adăpost de imperiul necruţător al acestui nihilism. Peste tot oamenii urmăresc cu înflăcărare înfăptuirea "progresului", în lume s-a creat un vid spiritual, care i-a împins pe oameni într-o activitate febrilă, promiţând izbăvirea de el (de vid), către care se îndreaptă tot ceea ce este lumesc. În comunism un rol important este jucat de ura împotriva duşmanilor reali sau imaginari (însă în primul rând împotriva lui Dumnezeu), pe care revoluţia lor i-a detronat, o ură care îi îndeamnă să reconstruiască lumea împotriva Domnului. În oricare dintre aceste cazuri, e vorba de o lume rece şi inumană, pe care oamenii fără Dumnezeu o modelează, o lume în care există pretutindeni eficienţă şi organizare şi nicăieri iubire şi respect. Acelaşi spirit malefic este prezent în boala planificării totale, de pildă în "măsurile anticoncepţionale", în experimentele care se îngrijesc de controlul eredităţii şi al minţii etc.

"Organizarea" nihilistă (adică transformarea totală a pământului şi a societăţii prin maşini, arhitectură modernă şi design, ca de altfel şi filozofia "ingineriei umane" care o însoţeşte) este o consecinţă a acceptării incompetente a industrialismului şi tehnologiei, care sunt propovăduitoarele deşertăciunii lumeşti care, neverificată, trebuie să sfârşească printr-o tiranie. Odată cu aceasta, putem vedea şi punerea în practică a dezvoltării filozofice despre care am mai vorbit: transformarea adevărului în putere. Deoarece, dacă există adevăr, puterea nu cunoaşte nici o oprelişte, în afară de cea împinsă de mediul în care funcţionează, sau de o putere mai mare care i se opune. Puterea acestei lumi, în care nihiliştii cred aşa cum creştinii cred în Sfânta Treime, nu va putea niciodată să elibereze, ci numai să înrobească.. Numai în Hristos, care "a biruit lumea" (Ioan 16, 33) există izbăvire de acea putere, chiar şi când puterea va deveni absolută.

Distrugerea Vechii Ordini şi organizarea "noului pământ" nu sunt altceva decât pregătirea pentru o lucrare mai semnificativă şi mai rău prevestitoare decât oricare alta - transformarea omului.

Ce este, de fapt, această mutaţie, acest tip de "om nou"? Este omul lipsit de rădăcini, discontinuu faţă de un trecut, pe care nihilismul l-a desfiinţat. Este materialul brut al visului oricărui demagog "gânditorul liber" şi sceptic, închis numai faţă de adevăr, dar deschis către orice nouă modă intelectuală. Este cel care caută un fel de "revelaţie", gata să creadă în orice este nou, pentru că adevărata credinţă a fost anihilată în el. Este omul autonom, prefăcându-se umil numai pentru că îşi cere "drepturile", însă cu toate acestea plin de trufia de a considera că totul i se cuvine într-o lume în care nimic nu e interzis în mod autoritar. Este omul momentului, fără conştiinţă sau valori, şi astfel aflat la cheremul celor mai puternici "stimule". Este revoltatul care urăşte orice constrângere şi autoritate, pentru că el însuşi este propriul şi singurul său zeu. Este omul mulţimii, redus şi simplificat la extrem, capabil numai de ideile cele mai elementare şi, totuşi, dispreţuitor faţă de oricine îşi îngăduie să înfăţişeze lucrurile superioare sau complexitatea reală a vieţii.

Aceşti oameni formează cu toţii un singur om, omul a cărui modelare a fost tocmai scopul nihilismului, însă simpla descriere nu-i poate face dreptate acestui om. Trebuie mai întâi să-i priveşti chipul. Şi o atare imagine a fost de curând zugrăvită. Este imaginea picturii şi sculpturii contemporane, care a luat fiinţă după cel de al doilea război mondial, pentru a întruchipa realitatea zămislită de cea mai concentrată epocă a nihilismului din istoria omenirii. S-ar părea că înfăţişarea omenească a fost "redescoperită" în această artă. Din haosul abstractizării totale ies la iveală figuri identificabile, în această artă cu siguranţă nu este vorba de omul creştin, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pentru că omul "modern" nu mai poate crede în El. Nu este vorba nici despre omul, într-o oarecare măsură slăbit, al vechiului umanism, pe care toţi gânditorii "avansaţi" îl consideră compromis şi demodat. Nici măcar despre omul desfigurat al artei cubiste şi expresioniste de la începutul secolului nostru. Acesta începe mai degrabă acolo unde arta se termină, încercând să pătrundă pe un nou tărâm, pentru a descrie "omul nou".

Observatorului creştin ortodox, preocupat nu de ceea ce avangarda consideră la modă ori sofisticat, ci de adevăr, i-ar trebui numai puţină reflectare pentru a pătrunde secretul acestei arte: în cadrul ei nu e vorba deloc despre om. Este o artă în acelaşi timp sub-umană şi demonică. Nu omul este subiectul acestei arte, ci o creatură mai josnică, ce a luat naştere din adâncuri necunoscute. Arta contemporană celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor mai profunde, sub-umanitatea.

Confruntându-se cu imaginea noului tip uman, imagine brutală şi dincolo de orice închipuire, fiind în acelaşi timp aşa de nepremeditată, consecventă şi răspândită în arta contemporană, omul este imediat prins în capcană şi întreaga oroare a stării lui actuale îl loveşte cu o forţă pe care nu va fi în stare să o uite prea repede.

(În text au fost folosite materiale din "Nihilismul şi Revelaţia lui Dumnezeu" de părintele ieromonah Serafim Rose)

CORNELIU RUSNAC

CO, nr. 6, 2002