Panorama generală a prezenţei sectare în or. Străşeni

 

Odată cu renaşterea spirituală a populaţiei Republicii Moldova, survenită paralel cu cea naţională, s-au putut observa fenomene prejudicioase pentru spiritualitatea tradiţională, bazată aproape în exclusivitate pe principiile creştine, promovate aici din vremurile străvechi de către Biserica Ortodoxă. Pluralismul spiritual este un principiu nou atât pentru societatea abia ieşită dintr-un vid spiritual de durată, cât şi pentru tradiţiile locale, de aceea o acomodare la noile realităţi este anevoioasă şi cere un termen de realizare îndelungat.

Pe scena religioasă a R. Moldova au apărut în ultimii ani multiple structuri şi organizaţii, care au recrutat din rândurile populaţiei un mare număr de adepţi. Acest fapt se datorează mai cu seamă lipsei unei instruiri adecvate a cetăţenilor în ceea ce priveşte pericolul sectar căruia îi sunt expuşi, precum şi tendinţa de a acoperi cât mai rapid vidul spiritual creat în perioada ateismului militant. Expansiunea sectară, acest fenomen secundar, însă nociv şi de amploare crescândă, ce însoţeşte procesul de revenire la plinătatea vieţii spirituale, se dovedeşte a fi unul de o agresivitate deosebită. Activând pe un teritoriu lipsit de un cadru legislativ coerent în ceea ce priveşte depistarea şi obstrucţionarea prozelitismului religios, sectele ce au invadat Republica Moldova în ultimii 10-12 ani s-au implantat rapid şi fără prea mari probleme pe un teritoriu care, chiar dacă cu întreruperi, s-a bucurat de o asistenţă duhovnicească mai mult decât competentă, însă exercitată de o Biserică ce s-a pomenit expusă şi neajutorată în contextul reformelor culturale şi sociale ce s-au produs în ultima perioadă.

 

Prozelitismul sectar este o problemă mai degrabă a societăţii decât a Bisericii

 

Deşi Biserica Ortodoxă are, după cum a şi avut întotdeauna, suficiente argumente în favoarea superiorităţii sale nete asupra altor organisme religioase, aceste argumente nu sunt utilizate nici pe departe la valoarea lor maximă, deoarece ele presupun un dialog civilizat şi riguros cu celelalte culte prezente pe teritoriul păstorit de ea, dialog care este evitat cu îndărătnicie de către cultele respective. Uneori acest dialog este substituit de conflicte locale sporadice, provocate de persoane străine intereselor Bisericii, însă cel mai ades el degradează în speculaţii prozelitiste, calomnioase şi nocive pentru Biserică. Ca orice atac prozelitist, aceste speculaţii nu se emit sub observaţia unor reprezentanţi avizaţi ai Bisericii, ci preferă să atace persoane nepregătite, care nu posedă cunoştinţele necesarepentru a le da o ripostă pe măsură.

Prozelitismul sectar este o problemă mai degrabă a societăţii decât a Bisericii, deoarece, deşi operează aparent cu terminologii şi concepte religioase, cărora li s-ar putea aduce lesne o critică ortodoxă, prozeliţii insistă mult asupra factorului social, cum ar fi bunăstarea, succesul sau afirmarea. Stadiul de dezbatere teologică este depăşit cu uşurinţă de către recrutorii religioşi actuali, deoarece acesta este, în marea lui parte, evitat şi accentul cade, de obicei, dincolo de domeniul doctrinar - în cel etico-moral, social, cultural etc. Din acest motiv, însăşi societatea, ca instituţie, trebuie să-şi poată apăra valorile şi membrii săi de pericolul multiplan venit din partea expansiunii sectare, deoarece anume ea este cel mai mult prejudiciată de acesta. Biserica, în virtutea calităţii ei de structură divino-umană, în virtutea principiilor şi dogmelor sale prin care se prezintă, este în afara pericolului propriu-zis - nici o oricare altă instituţie nu o poate înlocui, nu o poate priva de funcţia ei mântuitoare, nu îi poate diminua importanţa şi valoarea. Biserica se simte ocrotită prin harul dumnezeiesc, de aceea siguranţa supravieţuirii ei în calitate de Biserică Apostolicească şi Sobornicească, Trup al lui Hristos, garanţie a mântuirii nu este şi nici nu poate fi supusă vreunei îndoieli. Cu totul altceva este faptul că Biserica îşi apără păstoriţii de rătăciri, eresuri şi diverse forme de idolatrie. Această activitate a ei este justificată, deoarece, în virtutea posturii ei de unică deţinătoare a plinătăţii ecleziale, Biserica nu poate să nu releve adevărurile încredinţate ei şi, implicit, nu poate să nu le apere.

Dialogul dintre Biserică şi alte confesiuni eterodoxe este văzut, din acest unghi, nu ca o dispută de la egal la egal, cum se pretind a sta lucrurile, în lumina unei societăţi secularizate şi pluriculturale, ci o apologie ortodoxă, o apărare a adevărului relevat prin Biserică şi o promovare a lui.

 

De ce unii creştini ortodocşi se leapădă de credinţă?

 

Ca şi în majoritatea oraşelor provinciale din Republica Moldova, or. Străşeni a cunoscut de timpuriu o prezenţă sectară, imediat ce s-a ivit momentul prielnic pentru predică a diverşilor misionari eterodocşi, adică imediat după anul 1991. Deşi s-au perindat în număr mare, puţini dintre aceşti misionari au reuşit să întemeieze vreo organizaţie ce le-ar fi permis o stabilitate misionară (adunare, grup de familii etc.), aparenţa lor a fost mai mult sporadică, sau din cauza unui eşec în răspândirea învăţăturii, sau s-a produs doar ca o testare a terenului în vederea unor implicări mai serioase pe viitor. Tot în virtutea statutului său de oraş provincial, Străşeniul nu a avut parte de un prozelitism agresiv ca, de exemplu, cel proferat în capitală, deoarece, vorbind în limbajul misionarilor sectari, "este închistat spiritual" - nu poate "ieşi din nişte clişee" conservate de tradiţia locală. Astfel de secte, cum ar fi crişnaiţii, harismaticii, mooniştii nu au putut prinde rădăcini în oraş, parte datorită exoticului strident, sfidător, parte datorită practicilor cultice incompatibile cu principiile morale sau de conduită ale societăţii. Sectele care au reuşit să treacă de bariera afirmării sunt foarte puţine: iehoviştii, baptiştii şi adventiştii de ziua a 7-a - după cum vedem, secte cu o îndoctrinare docilă, rigidă, cu o doză sporită de platitudine, însă (cu o rezervă nesemnificativă în cultul adventist), nicidecum ţipătoare ca comportament. Toate aceste trei secte amintite îşi recrutează adepţii în acelaşi areal social - diletanţi spirituali şi morali, nesatisfăcuţi de starea de lucruri existentă, care văd în aderarea la o altă confesiune un mod de a protesta, de a se evidenţia, de a-şi pune în valoare unele capacităţi. O altă motivaţie, specifică, de altfel, întregului spaţiu ex-comunist, este bunăstarea materială pe care sectanţii o promit sau o fac a se lăsa bănuită în urma convertirii. Însă ambele motivaţii, indiferent dacă prevalează vreo una, se întâlnesc "organic" la aproape toţi noii adepţi, aşa încât, de obicei, una serveşte drept posibilitate tentantă de realizare, cealaltă - factorul decisiv al alegerii. Oricum activitatea sectară are, până când, o amploare moderată în Străşeni şi cuprinde, în mare parte, persoane care nu au fost efectiv rupte de la Ortodoxie - aceştia s-au alterat spiritual cu mult înainte de convertire, au avut o antipatie accentuată faţă de tradiţia în care trăiesc şi au predispoziţii îndoielnice spre experienţe spirituale veritabile. Ca procent, sectanţii abia de întrunesc 3-4% din numărul total de locuitori ai oraşului, însă prin insistenţa de care dau dovadă în osteneala răspândirii învăţăturii lor, fac ca prezenţa lor să fie mereu simţită. Din cauza că nu dispun de teologii avansate, aceste secte preferă predica cu cea mai mare priză la o anumită categorie de public - milenarismul, spiritul apocaliptic, de Armaghedon, indiferent dacă conţinutul acestor predici corespunde doctrinelor iniţiale ale sectei. In general, în această privinţă, sectanţii sunt maleabili, în scopul recrutării chiar şi iehoviştii pot uneori "închide ochii''. Mulţi dintre membrii sectelor abia dacă sunt conştienţi de faptul că alegerea lor este extrem de serioasă pentru viitorul sufletului lor şi se regăsesc în extaze mistice mediocre, fără substanţă, în limitele permise de propria imaginaţie, bunul plac şi o doctrină de duzină, capabilă să satisfacă doar nişte suflete lipsite de profunzime.

 

Petru Eşanu, absolvent al Seminarului Teologic din Chişinău

CO, nr. 6, 2002