Legătura dintre pedagogie şi religia creştină

 

Prin educaţie înseşi componentele culturii sunt mereu resemnate. Religia fiind o protază semnificativă a culturii, trebuie să intre în conul de lumină al pedagogiei.

Învăţătura creştină este şi ea o paradigmă educaţională de primă importanţă. E necesar să dezvăluim noi temeiuri şi resurse ale educaţiei, să stabilim o legătură durabilă între pedagogie şi religia creştină. Educaţia constituie o parte componentă a existenţei socio-umane. În limitele unei abordări filozofice, conceptul de existenţă desemnează tot ceea ce există, totalitatea sistemelor materiale, filozofice, sociale şi ideale, multiplele manifestări pe care le îmbracă realitatea, începând cu fenomenele naturale şi terminând cu cele ale conştiinţei şi produsele ei. Educaţia este creatoare de cultură, căci graţie ei toate elementele culturii sunt mereu resemnate.

De aceea, astăzi educaţia, ca proces de spiritualizare a omului, ar fi incompletă fără studierea religiei, căci nu se ia în consideraţie integralitatea dintre spirit şi materie. Existenţa noastră nu se poate reduce la coordonate strict materiale. Umanitatea contemporană e caracterizată de o infirmizare spirituală. Se remarcă o atrofiere spirituală a conştiinţei. Ieşirea în arenă a modernităţii actuale în numele unor normative auto-impuse, ei îşi arogă o serie de libertăţi care merg până la disperare şi dezorientare axiologică.

Se remarcă o atrofiere spirituală a conştiinţei. A devenit o dificultate să ştim cine suntem, de unde venim, încotro mergem; recunoaşterea socială a unui fundament transcendent ar putea salva omenirea de lenta, dar constanta ei degradare"[1]. Din acest motiv, se cere în prezent soluţionată problema omului şi a destinaţiei lui, căci cunoaşterea smerită de tine însuţi e o sabie mai sigură spre Dumnezeu, decât cercetarea profundă a ştiinţei"[2]..

Atât timp cât învăţământul, în ansamblul său, va fi penetrat de filozofic generală, ce priveşte doar experienţa sensibilă, faptele şi cifrele, se va cultiva o informaţie haotică în locul unei cunoaşteri integrale şi unei unităţi spirituale. Educaţia este o acţiune care vizează întregul, armonia, ea nu dezvoltă numai forţele fizice ale unui om, ca să facă din el un atlet sau un sălbatic, ea nu dezvoltă numai forţele intelectuale, care ar face din om un original sau, posibil, un monstru. Vizând un om complet, ea urmăreşte să existe o armonie perfectă în dezvoltarea acestor forţe.

Biserica, proclamând de la început frăţia dintre toţi oamenii şi luptând pentru emanciparea femeilor şi copiilor, a creat cele dintâi condiţii ale progresului social. Întemeind şi susţinând cele dintâi aşezăminte sociale - spitale, aziluri şi orfelinate - Biserica a menţinut la suprafaţă de-a lungul veacurilor interesul pentru problemele sociale.

În timpurile moderne, după industrializare şi după ce problemele sociale au intrat în grija statului, Biserica îşi dă întreg concursul ei pedagogic în soluţionarea problemelor sociale şi aplicarea reformelor revoluţionare, imperios cerute de legea iubirii aproapelui. Creştinismul e iubitor de popor şi democratic, e religia mântuirii pentru toţi oamenii, e universal, propagă frăţia, dreptatea, libertatea, pacea şi iubirea între oameni de toate culorile. Prin puterile lui spirituale de convingere, distruge ideea exploatării omului şi binecuvântează orice strădanie de pace, înfrăţire, libertate şi dreptate din cea mai pură iubire de popor, prin esenţa sa.

Dacă şcolii îi revin sarcini pe direcţia dezvoltării şi formării intelectuale, morale, estetice, patriotice, de ce ar rămâne în afara ei educaţia religioasă?

Educaţia religioasă urmăreşte formarea şi desăvârşirea caracterului moral religios, îndumnezeirea omului.. Din faptele morale se vede limpede aportul considerabil pe care Biserica l-a adus, fără încetare, de-a lungul veacurilor, progresul social de care este organic legată misiunea ei sacră, trecută, prezentă şi viitoare. De aceea dintotdeauna ea sprijină, dezinteresat şi nelimitat, orice lucrare, orice plan ce se desfăşoară pentru a face pe om mai bun şi mai fericit. Între religie şi morală este un raport de reciprocitate. Când suferă una, suferă ambele, când prosperă una, prosperă amândouă.

Dezlegată de viaţa religioasă, viaţa morală devine o iluzie. În creştinism moralitatea îşi ajunge apogeul tocmai pentru că religia e perfectă. "Religia şi morala au fost asemănate cu inspirarea şi expirarea, care compun respiraţia"[3]. Religia e inspirare: influenţează gândurile şi sentimentele nobile, morala e expirare, căci rodeşte faptele bune şi ambele redau viaţa în splendoarea ei divină şi în continuitatea ei biologică şi istorică - respiraţia.

Religia este cu atât mai necesară moralei, cu cât fără de ea morala nu-şi poate atinge integral scopul. În lupta cu păcatul, omul are lipsă de un adaos de forţă care să-i compenseze slăbiciunile. Este deosebire între a voi şi a putea. Acest lucru foarte clar îl vorbeşte Apostolul Pavel: "Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc" (Rom. 7.19).

Religia nu numai constată răul, ci indică şi remediul mântuirii: ajutorul de sus, harul prin care ne întărim, ne purificăm, ne îndreptăm şi astfel devenim părtaşi naturii divine. "Educaţia religioasă este producerea şi dezvoltarea sentimentului superior de legătură între om şi ceva mai presus de omenire, mai sus de toate interesele trecătoare"[4]..

Educaţia constituie o parte componentă a existenţei socio-umane. Adică ea a apărut odată cu apariţia omului şi va dispărea odată cu dispariţia lui. Din acest motiv educaţia, în procesul evoluţiei societăţii, se supune legilor generale de dezvoltare a ei. Natura spirituală este în continuă creştere, fapt pentru care în literatura de specialitate tot mai insistent apare cererea pentru progres în educaţie. Nu întâmplător se iniţiază o serie de reforme şcolare. Însă problemele educaţiei nu vor fi soluţionate definitiv atâta timp, cât ele vor căuta răspunsul în afară de Dumnezeu, până când în sistemele pedagogice nu vor fi incluse principiile creştine dezvăluite de Hristos. Vor rătăci în întuneric, pentru că sunt departe de Hristos, care este Lumina lumii şi cei ce-L urmează pe El vor avea lumina vieţii (Ioan 8.12).

Burlacu Ion Mihai

 

 

Note:



[1] Cucoş Constantin, Educaţia religioasă, conţinut şi forme de realizare, Bucureşti, 1996, p.85-86

[2] Ibidem, p.91

[3] Ilarion V. Felea, Religia culturii, Arad, 1994, p.85-86

[4] Cucoş Constantin, Op. cit., p. 108