Prin educaţie înseşi
componentele culturii sunt mereu resemnate. Religia fiind o protază
semnificativă a culturii, trebuie să intre în conul de
lumină al pedagogiei.
Învăţătura
creştină este şi ea o paradigmă educaţională de
primă importanţă. E necesar să dezvăluim noi temeiuri
şi resurse ale educaţiei, să stabilim o legătură
durabilă între pedagogie şi religia creştină. Educaţia
constituie o parte componentă a existenţei socio-umane. „În
limitele unei abordări filozofice, conceptul de existenţă
desemnează tot ceea ce există, totalitatea sistemelor materiale,
filozofice, sociale şi ideale, multiplele manifestări pe care le
îmbracă realitatea, începând cu fenomenele naturale
şi terminând cu cele ale conştiinţei şi produsele
ei”. Educaţia este creatoare de cultură, căci graţie ei
toate elementele culturii sunt mereu resemnate.
De aceea, astăzi educaţia, ca
proces de spiritualizare a omului, ar fi incompletă fără
studierea religiei, căci nu se ia în consideraţie integralitatea
dintre spirit şi materie. Existenţa noastră nu se poate reduce
la coordonate strict materiale. Umanitatea contemporană e
caracterizată de o infirmizare spirituală. Se remarcă o
atrofiere spirituală a conştiinţei. Ieşirea în
arenă a modernităţii actuale în numele unor normative
auto-impuse, ei îşi arogă o serie de libertăţi care
merg până la disperare şi dezorientare axiologică.
Se remarcă o atrofiere spirituală a
conştiinţei. „A devenit o dificultate să ştim cine suntem,
de unde venim, încotro mergem; recunoaşterea socială a unui
fundament transcendent ar putea salva omenirea de lenta, dar constanta ei
degradare"[1]. Din acest
motiv, se cere în prezent soluţionată problema omului şi a
destinaţiei lui, căci „cunoaşterea smerită de tine
însuţi e o sabie mai sigură spre Dumnezeu, decât
cercetarea profundă a ştiinţei"[2]..
Atât timp cât
învăţământul, în ansamblul său, va fi
penetrat de filozofic generală, ce priveşte doar experienţa
sensibilă, faptele şi cifrele, se va cultiva o informaţie haotică
în locul unei cunoaşteri integrale şi unei unităţi
spirituale. Educaţia este o acţiune care vizează întregul,
armonia, ea nu dezvoltă numai forţele fizice ale unui om, ca să
facă din el un atlet sau un sălbatic, ea nu dezvoltă numai
forţele intelectuale, care ar face din om un original sau, posibil, un
monstru. Vizând un om complet, ea urmăreşte să existe o
armonie perfectă în dezvoltarea acestor forţe.
Biserica, proclamând de la
început frăţia dintre toţi oamenii şi luptând
pentru emanciparea femeilor şi copiilor, a creat cele dintâi
condiţii ale progresului social. Întemeind şi
susţinând cele dintâi aşezăminte sociale - spitale,
aziluri şi orfelinate - Biserica a menţinut la suprafaţă
de-a lungul veacurilor interesul pentru problemele sociale.
În timpurile moderne, după
industrializare şi după ce problemele sociale au intrat în
grija statului, Biserica îşi dă întreg concursul ei
pedagogic în soluţionarea problemelor sociale şi aplicarea
reformelor revoluţionare, imperios cerute de legea iubirii aproapelui.
Creştinismul e iubitor de popor şi democratic, e religia
mântuirii pentru toţi oamenii, e universal, propagă
frăţia, dreptatea, libertatea, pacea şi iubirea între
oameni de toate culorile. Prin puterile lui spirituale de convingere, distruge
ideea exploatării omului şi binecuvântează orice
strădanie de pace, înfrăţire, libertate şi dreptate
din cea mai pură iubire de popor, prin esenţa sa.
Dacă şcolii îi revin sarcini
pe direcţia dezvoltării şi formării intelectuale, morale,
estetice, patriotice, de ce ar rămâne în afara ei
educaţia religioasă?
Educaţia religioasă
urmăreşte formarea şi desăvârşirea caracterului
moral religios, „îndumnezeirea omului”.. Din faptele morale se vede
limpede aportul considerabil pe care Biserica l-a adus, fără încetare,
de-a lungul veacurilor, progresul social de care este organic legată
misiunea ei sacră, trecută, prezentă şi viitoare. De aceea
dintotdeauna ea sprijină, dezinteresat şi nelimitat, orice lucrare,
orice plan ce se desfăşoară pentru a face pe om mai bun şi
mai fericit. Între religie şi morală este un raport de
reciprocitate. Când suferă una, suferă ambele, când
prosperă una, prosperă amândouă.
Dezlegată de viaţa religioasă,
viaţa morală devine o iluzie. În creştinism moralitatea
îşi ajunge apogeul tocmai pentru că religia e perfectă.
"Religia şi morala au fost asemănate cu inspirarea şi
expirarea, care compun respiraţia"[3].
Religia e inspirare: influenţează gândurile şi
sentimentele nobile, morala e expirare, căci rodeşte faptele bune
şi ambele redau viaţa în splendoarea ei divină şi
în continuitatea ei biologică şi istorică -
respiraţia.
Religia este cu atât mai necesară
moralei, cu cât fără de ea morala nu-şi poate atinge integral scopul. În lupta cu păcatul,
omul are lipsă de un adaos de forţă care să-i compenseze
slăbiciunile. Este deosebire între a voi şi a putea. Acest
lucru foarte clar îl vorbeşte Apostolul Pavel: "Nu fac binele
pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc" (Rom. 7.19).
Religia nu numai constată răul, ci
indică şi remediul mântuirii: ajutorul de sus, harul prin care
ne întărim, ne purificăm, ne îndreptăm şi
astfel devenim părtaşi naturii divine. "Educaţia
religioasă este producerea şi dezvoltarea sentimentului superior de
legătură între om şi ceva mai presus de omenire, mai sus
de toate interesele trecătoare"[4]..
Educaţia constituie o parte
componentă a existenţei socio-umane. Adică ea a apărut
odată cu apariţia omului şi va dispărea odată cu
dispariţia lui. Din acest motiv educaţia, în procesul evoluţiei
societăţii, se supune legilor generale de dezvoltare a ei. Natura
spirituală este în continuă creştere, fapt pentru care
în literatura de specialitate tot mai insistent apare cererea pentru
progres în educaţie. Nu întâmplător se
iniţiază o serie de reforme şcolare. Însă problemele
educaţiei nu vor fi soluţionate definitiv atâta timp, cât
ele vor căuta răspunsul în afară de Dumnezeu,
până când în sistemele pedagogice nu vor fi incluse
principiile creştine dezvăluite de Hristos. Vor rătăci
în întuneric, pentru că sunt departe de Hristos, care este
Lumina lumii şi cei ce-L urmează pe El vor avea lumina vieţii
(Ioan 8.12).
Burlacu Ion Mihai
Note: