Credinţa transformă viaţa într-o poveste
(Interviu cu preotul
Vitalie Bespalco)
Părintele Vitalie Bespalco este originar din Chişinău, unde a absolvit Colegiul de transport, apoi Universitatea Tehnică. Peste puţin timp, în linia vieţii sale se Înscrie firesc seminarul, apoi Academia Teologică din Serghiev-Posad, Moscova. La vârsta de 33, ani este deja doctor În teologie şi slujitor la una din bisericile din capitala Rusiei. Colaborează la Enciclopedia Ortodoxă Universală, pentru care pregăteşte articole referitoare la istoria Bisericii Ortodoxe Române. A sosit la Chişinău ca să-şi viziteze familia, cum obişnuieşte s-o facă de 2-3 ori pe an. Oraşul îl găseşte de fiecare dată schimbat, în unele privinţe spre bine, în altele spre rău. Este delicat şi nu insistă asupra momentelor negative, dar mai apoi revine asupra unor detalii, care îl indispun atât la Moscova, cât şi aici, la Chişinău - reviste obscene în vitrinele chioşcurilor, propagarea desfrâului, a fumatului etc. Are un fel de a fi simplu-copilăresc, dar trece uşor la accente grave. Vorbeşte despre sine cu uşurinţă, fără a afişa o modestie falsă, care adeseori este indiciul mândriei, este un interlocutor comod pentru un ziarist, deşi de la bun Început mă preîntâmpină cu francheţe că nu ar vrea să atingem teme prea intime.
-
Părinte, cum aţi ajuns să alegeţi această cale
în viaţă - preoţia - care este o cruce destul de grea?
Aţi fost educat în spiritul creştin din copilărie, sau
părinţii sfinţiei voastre au fost, ca şi mulţi oameni
În perioada aşa-numitei “stagnări”, mai departe de
credinţă?
- Desigur, am simţit o chemare de la Dumnezeu. Dar pot să spun că şi mediul în care am fost educat a contribuit la această alegere. M-am născut într-o familie de creştini evlavioşi, dar, desigur, ascundeam pe cât era posibil acest fapt. Ne-a fost greu, deoarece tatăl meu se afla într-o funcţie de răspundere - era inginer-şef la Calea Ferată. Am avut deseori probleme la şcoală - frecventam actualul liceu “Mihai Eminescu” - căci trebuia să fim octombrei, pionieri, comsomolişti. Dar nu puteam să accept acest lucru, deoarece în statutul acestei organizaţii era scris că cine devine membru al ei, trebuie să se lepede de Dumnezeu. Îi sunt recunoscător tatălui, care ne pregătea să rezistăm la toate aceste greutăţi. Îmi amintesc un moment de pe când aveam doar 8 ani. Tatăl meu a adus o carte a unui jurnalist din străinătate, care luase un interviu de la secretarul de pe atunci al CC al PCUS - L. I. Brejnev. “Credeţi În Dumnezeu?” - Îl întreabă jurnalistul. “Da, cred”, a răspuns el. “Atunci, de ce nu frecventaţi biserica?”, continuă să insiste corespondentul. “E o religie cam învechită şi mi-i ruşine. Mama mea e credincioasă, dar eu, fiind în fruntea partidului comunist, mă supun unor anumite cerinţe”. Răspunsul acesta m-a pus pe gânduri. “Cum, Îmi ziceam eu, Leonid Ilici crede în Dumnezeu, dar minte oamenii că Acesta nu există?”
- Îmi imaginez că
aveaţi un univers aparte, al unui copil nevoit să trăiască
conform unor principii contrare societăţii întregi.
- Era greu, dar totodată şi interesant. Îmi amintesc
şi de alt epizod. Era
Sărbătoarea Paştelui şi trebuia să mergem la
biserică, însă pe
atunci lăcaşele sfinte erau blocate de comsomolişti, de diferite
“drujine”. La intrare mă apucă de
mână un activist şi începu să mă
tragă afară. Tatăl
mă trăgea de altă mână înăuntru. La
un moment dat, am simţit că mă aflu În aer şi strigam
- “Daţi-mi voie să intru în biserică!”. Comsomoliştii
au Început să-l bruscheze pe tată-meu - ce tragi băiatul în
biserică? “E al meu”, zice tatăl. “Ba nu, e al statului”, îi
replică activistul. Uite aşa o situaţie amuzantă şi
tragică, totodată. Şi
securitatea se interesa de asemenea persoane ca noi. Dacă ascultam
emisiunile unor posturi de radio străine despre religie,
credinţă, tatăl ne prevenea - să nu spuneţi la nimeni.
La şcoală s-a auzit că suntem creştini - unii considerau
că trebuie să ne fie ruşine, dar pentru noi a fi creştin
era un prilej de bucurie.
Părintele Vitalie povesteşte
captivant despre copilăria şi adolescenţa sa - nu a avut
intenţia de a se preoţi. Abia după absolvirea
Universităţii Tehnice, apare
dorinţa de a alege calea preoţiei. A fost o descoperire de la
Dumnezeu, o chemare, cum spune sfinţia sa, despre care îşi
aminteşte În felul următor:
- Eram într-un pelerinaj la locurile sfinte
din Rusia şi atunci Dumnezeu, pentru prima dată, mi-a descoperit o
lume nouă, pe care o cunoşteam
tot timpul, dar parcă ca prin ceaţă. Deşi
cunoşteam automobilul la perfecţie şi-l puteam repara
fără probleme, Dumnezeu mi-a
descoperit că a repara sufletul
omului e mult mai important.
Astfel a venit decizia să intru la seminar. Apoi am urmat şi Academia
Teologică.
- La această
vârstă tânără aveţi deja titlul de doctor
în teologie. Pentru Sf. voastră contează acest titlu, sau
consideraţi aşa precum spun sfinţii părinţi, că
teolog este cel ce trăieşte credinţa?
- Ceea ce am scris a fost pentru mine interesant,
cred că şi folositor. Tema
tezei de doctor este “Arhimandritul Andronic Popovici, istoriograful
mănăstirilor Neamţ, Secul şi Noul-Neamţ”. Opera
arhimandritului Andronic e multiplă şi bogată. În lucrările lui sunt adunate şi
unele cugetări ale cuviosului
Paisie Velicicovschi, meditaţii ale
sfinţilor părinţi care au trăit în aceste mănăstiri.
M-a impresionat creaţia acestui duhovnic şi regret că opera lui
stă nevalorificată pe rafturile Arhivei Naţionale din
Chişinău.
- Dacă ar fi să
facem o comparaţie între cele două oraşe - Moscova şi
Chişinău, deşi ele diferă atât ca mărime
cât şi în aspectele cultural, istoric etc., cum credeţi, unde oamenii ţin mai
mult la valorile lor spirituale?
- Nu pot face o asemenea comparaţie,
rămânând obiectiv.
Sigur că Moscova e mare, şunt multe biserici,
mănăstiri, multe relicte sfinte - moaşte ale sfinţilor, dar
sfinţenia întotdeauna se află în sufletul omului. Şi
poate să fie numai un sfânt moldovean şi el o să strălucească
atât de tare, că lumina lui va ajunge şi la Moscova. Spre
exemplu, când veneau la Sfântul Ioan de la Kronştadt oameni de
la sud, el le zicea - de ce veniţi la mine, când îl aveţi
pe al vostru, pe Iona din Odessa? Iată
aşa aşi răspunde la întrebarea Dvs., dar să
compari oraşe diferite, cu culturi, istorii şi tradiţii
diferite, e cam greu. Totuşi, dacă ar fi să caracterizez
situaţia din Moldova, aş spune că se află într-o
decădere. În Rusia în prezent, după perioada de
oprimare a credinţei, are loc o
renaştere, o reînviere a valorilor spirituale.
- Totuşi, cum
credeţi, un om în condiţiile actuale are destule
posibilităţi pentru a-L descoperi pe Hristos, aici, în
spaţiul nostru?
- Da, sunt sigur. Răspunsul a fost dat de
Însuşi Dumnezeu - să-l iubeşti pe aproapele tău
şi-L vei iubi pe Dumnezeu. Şi
invers. Adică nu trebuie să pleci undeva în Rusia, sau În
altă parte, În căutarea unor condiţii prielnice.
Iubeşte-l pe aproapele tău pe care-l întâlneşti
în stradă, În troleibuz, în piaţă, aşa
îl găseşti pe Hristos. Desigur, acest lucru îl
învăţăm numai în Biserică, care ne dă
şi harul ajutător de a iubi,
de a deveni mai buni. Fiindcă singur, fără ajutor divin, omul
este neputincios.
- Ştim că
mulţi oameni, dorind sincer să-l cunoască pe Dumnezeu, se
întâmplă să rătăcească pe diferite
cărări, ajungând în diferite secte, unele totalitare,
distructive, care deformează personalitatea omului. Cum credeţi, cum
ar putea fi ajutat contemporanul nostru să descopere adevărata
libertate - libertatea de patimi, de alte feluri de robii - pe care o
oferă Ortodoxia?
- Ceea ce vedem astăzi în societate ne
umple de jale inima. De ce? Fiindcă Într-adevăr, lupii În
piei de oi fură din stâna Domnului. Pentru a opri acest exod;
Biserica ar trebui să dezvolte
misionarismul şi să actualizeze
predica de pe amvon, iar preoţii şi creştinii de
rând ar trebui să predice pe Hristos prim viaţă şi
faptele lor. Să lucreze diferite organizaţii de caritate, presa
bisericească.
- Care-i situaţia
privind educaţia religioasă a copiilor în Rusia? La noi, precum
ştiţi, s-a discutat mult timp despre introducerea religiei în
şcoală. La moment avem o lege ambiguă, care se numeşte
“despre educaţia moral-spirituală” şi care, paradoxal lucru
pentru o ţară majoritar ortodoxă, este concepută “în afara dogmelor”, adică
în afara adevărului de credinţă.
- În Rusia situaţia diferă puţin. Acolo nu există o lege
despre educaţia religioasă a copiilor, credinţa ortodoxă,
însă, este predată în şcoală în mod
facultativ. Dar sunt şi probleme, deoarece mulţi nu doresc ca Hristos
să intre în sufletele copiilor. Însă Biserica editează multă literatură pentru copii, reviste ortodoxe, casete
video, audio, filme cu desene animate, filme cu specific moral-creştin
ortodox. Pedagogii creştini elaborează manuale pentru copii. De
exemplu, am văzut un manual foarte bun -
“Morala creştină pentru şcoli”, sunt elaborate diferite
studii de ştiinţe ale naturii sau alte discipline, tratate din punct
de vedere creştin. Adică, dacă creştinul doreşte
să-şi educe copilul, are destule posibilităţi. Dar În
prezent a apărut o problemă foarte mare în Rusia, aşa
numita ştiinţă “valeologia”, care îi perverteşte pe
copii de la cea mai fragedă vârstă. Ea este introdusă ca
obiect de studiu În şcoală şi reprezintă, de fapt, o
promovare ascunsă a desfrâului. Căci, cum poţi preda
noţiuni de planificare a familiei în clasele 1, 2, 3, când copiii sunt mici de tot? Dar
când citeşti programele de studiere a fiziologiei omului pentru
clasele a 7-8? - mă abţin de la
orice comentariu. Practic de la
14 ani, copiii sunt pierduţi.
Păcatul este ridicat la
nivel de politică de stat, însă acest fapt slăbeşte
şi societatea. Se surpă
temeliile familiei, oamenii nu mai sunt interesaţi şi nici nu pot
să întemeieze o familie sănătoasă din punct de vedere
moral şi fizic.
- Din
câte am observat, sunteţi întotdeauna vesel şi bine
dispus, probabil acesta este motivul - că interpretaţi viaţa ca
pe o poveste, aşa cum v-aţi exprimat Într-o discuţie cu
prietenii. Cum vine asta?
- E o poveste viaţa, când trăieşti în
Hristos şi povestea aceasta e una adevărată. Mulţi nu
înţeleg – cum poţi trăi o viaţă ca în poveste? Uite-aşa, când ţi-i
bine. Şi eşti tot timpul înconjurat de dragoste, iar în
poveste ştiţi că binele învinge răul. Viaţa
trebuie s-o trăim ca-n poveste, adică să fim fericiţi, şi atunci povestea devine realitate.
M-am ciocnit de problema aceasta cu câţiva ani În urmă.
Întâlneam prieteni de-ai mei şi la Întrebarea “Ce faci”? ei îmi răspundeau
apatic: “Ei, exist…”. “Cum exişti, eu trăiesc, iar tu exişti? Ce
înseamnă asta?” Păi
iată, ca să trăieşti cu adevărat, trebuie să fii legat cu Dumnezeu, pentru
că El este dătătorul de viaţă. Trebuie să înţelegem că
a-ţi trăi viaţa înseamnă a trăi
duhovniceşte, adică nu numai conform legilor pământeşti,
materiale, dar şi a celor divine, care sunt superioare. Pe acestea le
simte omul În sufletul său, fiindcă ele sunt înscrise
în inima noastră, dar nu întotdeauna dorim să ne conducem
şi să ţinem cont de ele. Când omul se
îndepărtează de Dumnezeu, se apropie de păcat şi
suferă şi el, şi cei din jur. Trebuie să apelăm
la Dumnezeu În orice
situaţie ca la o persoană
apropiată: “Doamne, ajută-mă!” Trebuie să ştii că El există şi te
ajută, şi sfinţii te
ajută. Şi atunci, trăieşti. Şi ştii că
legile care te înconjoară au sens, şi viaţă are un
sens profund, nimic nu e
întâmplător. Ca slujitor al Bisericii, în afara
Bisericii nici nu mă pot simţi. Biserica e o parte de cer. Şi atunci când tu
simţi o părticică din fericirea cerească, e mai uşor
să trăieşti şi pe pământ.
Fiecare om, care îl are pe Dumnezeu în
suflet, numaidecât e fericit, pentru că se află în
comuniune cu Izvorul vieţii. Omul
cu Dumnezeu nu poate să trăiască rău.