Credinţa transformă viaţa într-o poveste

(Interviu cu preotul Vitalie Bespalco)

 

Părintele Vitalie Bespalco este originar din Chişinău, unde a absolvit Colegiul de transport, apoi Universitatea Tehnică. Peste puţin timp, în linia vieţii sale se Înscrie firesc seminarul, apoi Academia Teologică din Serghiev-Posad, Moscova. La vârsta de 33, ani este deja doctor În teologie şi  slujitor la una din bisericile din capitala Rusiei. Colaborează la Enciclopedia Ortodoxă Universală, pentru care pregăteşte articole referitoare la istoria Bisericii Ortodoxe Române. A sosit la Chişinău ca să-şi viziteze familia, cum obişnuieşte s-o facă de 2-3 ori pe an. Oraşul îl găseşte de fiecare dată schimbat, în unele privinţe spre bine, în altele spre rău. Este delicat şi nu insistă asupra momentelor negative, dar mai apoi revine asupra unor detalii, care îl indispun atât la Moscova, cât şi aici, la Chişinău - reviste obscene în vitrinele chioşcurilor, propagarea desfrâului, a fumatului etc. Are un fel de a fi simplu-copilăresc, dar trece uşor la accente grave. Vorbeşte despre sine cu uşurinţă, fără a afişa o modestie falsă, care adeseori este indiciul mândriei, este un interlocutor comod pentru un ziarist, deşi de la bun Început mă preîntâmpină cu francheţe că nu ar vrea să atingem  teme prea intime.

 

- Părinte, cum aţi ajuns să alegeţi această cale în viaţă - preoţia - care este o cruce destul de grea? Aţi fost educat în spiritul creştin din copilărie, sau părinţii sfinţiei voastre au fost, ca şi mulţi oameni În perioada aşa-numitei “stagnări”, mai departe de credinţă?

- Desigur, am simţit o chemare de la Dumnezeu. Dar pot să spun că şi mediul în care am fost educat a contribuit la această alegere. M-am născut într-o familie de creştini evlavioşi, dar, desigur, ascundeam pe cât era posibil acest fapt. Ne-a fost greu, deoarece tatăl meu se afla într-o funcţie de răspundere - era inginer-şef la Calea Ferată. Am avut deseori probleme la şcoală - frecventam actualul liceu “Mihai Eminescu” - căci trebuia să fim octombrei, pionieri, comsomolişti. Dar nu puteam să accept acest lucru, deoarece  în statutul acestei organizaţii era scris că cine devine membru al ei, trebuie să se lepede de Dumnezeu. Îi sunt recunoscător tatălui, care  ne pregătea să rezistăm la toate aceste greutăţi. Îmi amintesc  un moment  de pe când aveam doar 8 ani. Tatăl meu a  adus o carte a unui jurnalist din străinătate, care luase un interviu de la  secretarul de  pe atunci al CC al PCUS - L. I. Brejnev. “Credeţi În Dumnezeu?” - Îl întreabă jurnalistul.  “Da, cred”, a răspuns el. “Atunci, de ce nu frecventaţi biserica?”, continuă să insiste corespondentul. “E o religie cam învechită şi mi-i ruşine. Mama mea e credincioasă, dar eu, fiind în fruntea partidului comunist, mă supun unor anumite cerinţe”. Răspunsul acesta  m-a pus pe gânduri. “Cum, Îmi ziceam  eu,  Leonid Ilici crede în Dumnezeu,  dar minte  oamenii că  Acesta nu există?”

- Îmi imaginez că aveaţi un univers aparte, al unui copil nevoit să trăiască conform unor principii contrare societăţii întregi.

- Era greu, dar totodată  şi interesant. Îmi amintesc şi de alt  epizod. Era Sărbătoarea Paştelui şi trebuia să mergem la biserică, însă  pe atunci lăcaşele sfinte erau blocate de comsomolişti, de diferite “drujine”. La intrare mă apucă de  mână un activist şi începu să mă tragă afară. Tatăl  mă trăgea de altă mână înăuntru. La un moment dat, am simţit că mă aflu În aer şi strigam - “Daţi-mi voie să intru în biserică!”. Comsomoliştii au Început să-l bruscheze pe tată-meu -  ce tragi băiatul în biserică? “E al meu”, zice tatăl. “Ba nu, e al statului”, îi replică activistul. Uite aşa o situaţie amuzantă şi tragică, totodată. Şi  securitatea se interesa de asemenea persoane ca noi. Dacă ascultam emisiunile  unor posturi de  radio străine despre religie, credinţă, tatăl ne prevenea - să nu spuneţi la nimeni. La şcoală s-a auzit că suntem creştini - unii considerau că trebuie să ne fie ruşine, dar pentru noi a fi creştin era un prilej de bucurie.

Părintele Vitalie povesteşte captivant despre copilăria şi adolescenţa sa - nu a avut intenţia de a se preoţi. Abia după absolvirea Universităţii Tehnice,  apare dorinţa de a alege calea preoţiei. A fost o descoperire de la Dumnezeu, o chemare, cum spune sfinţia sa, despre care îşi aminteşte În felul următor:

- Eram într-un pelerinaj la locurile sfinte din Rusia şi atunci Dumnezeu, pentru prima dată, mi-a descoperit o lume nouă, pe care o cunoşteam  tot timpul, dar parcă ca prin ceaţă. Deşi cunoşteam automobilul la perfecţie şi-l puteam repara fără probleme,   Dumnezeu mi-a descoperit  că a repara  sufletul  omului e  mult mai important. Astfel a venit decizia să intru la seminar. Apoi am urmat şi Academia Teologică.

- La această vârstă tânără aveţi deja titlul de doctor în teologie. Pentru Sf. voastră contează acest titlu, sau consideraţi aşa precum spun sfinţii părinţi, că teolog este cel ce trăieşte credinţa?

- Ceea ce am scris a fost pentru mine interesant, cred că şi folositor. Tema  tezei de doctor este “Arhimandritul Andronic Popovici, istoriograful mănăstirilor Neamţ, Secul şi Noul-Neamţ”. Opera arhimandritului Andronic e multiplă şi  bogată. În lucrările lui sunt adunate şi unele  cugetări ale cuviosului Paisie Velicicovschi, meditaţii ale  sfinţilor părinţi care au trăit în aceste mănăstiri. M-a impresionat creaţia acestui duhovnic şi regret că opera lui stă nevalorificată pe rafturile Arhivei  Naţionale  din Chişinău.

- Dacă ar fi să facem o comparaţie între cele două oraşe - Moscova şi Chişinău, deşi ele diferă atât ca mărime cât şi în aspectele cultural, istoric etc.,  cum credeţi, unde oamenii ţin mai mult la valorile lor spirituale?

- Nu pot face o asemenea comparaţie, rămânând obiectiv.  Sigur că Moscova e mare, şunt multe biserici, mănăstiri, multe relicte sfinte - moaşte ale sfinţilor, dar sfinţenia întotdeauna se află în sufletul omului. Şi poate să fie numai un sfânt moldovean şi el o să strălucească atât de tare, că lumina lui va ajunge  şi  la Moscova. Spre exemplu, când veneau la Sfântul Ioan de la Kronştadt oameni de la sud, el le zicea - de ce veniţi la mine, când îl aveţi pe al vostru, pe Iona din Odessa? Iată  aşa aşi răspunde la întrebarea Dvs., dar să compari oraşe diferite, cu culturi, istorii şi tradiţii diferite, e cam greu. Totuşi, dacă ar fi să caracterizez situaţia din Moldova, aş spune că se află într-o decădere. În Rusia în prezent, după perioada de oprimare  a credinţei, are loc o renaştere, o reînviere a valorilor spirituale.

- Totuşi, cum credeţi, un om în condiţiile actuale are destule posibilităţi pentru a-L descoperi pe Hristos, aici, în spaţiul nostru?

- Da, sunt sigur. Răspunsul a fost dat de Însuşi Dumnezeu - să-l iubeşti pe aproapele tău şi-L vei  iubi pe Dumnezeu. Şi invers. Adică nu trebuie să pleci undeva în Rusia, sau În altă parte, În căutarea unor condiţii prielnice. Iubeşte-l pe aproapele tău pe care-l întâlneşti în stradă, În troleibuz, în piaţă, aşa îl găseşti pe Hristos. Desigur, acest lucru îl învăţăm numai în Biserică, care ne dă şi  harul ajutător de a iubi, de a deveni mai buni. Fiindcă singur, fără ajutor divin, omul este neputincios.

- Ştim că mulţi oameni, dorind sincer să-l cunoască pe Dumnezeu, se întâmplă să rătăcească pe diferite cărări, ajungând în diferite secte, unele totalitare, distructive, care deformează personalitatea omului. Cum credeţi, cum ar putea fi ajutat contemporanul nostru să descopere adevărata libertate - libertatea de patimi, de alte feluri de robii - pe care o oferă Ortodoxia?

- Ceea ce vedem astăzi în societate ne umple de jale inima. De ce? Fiindcă Într-adevăr, lupii În piei de oi fură din stâna Domnului. Pentru a opri acest exod; Biserica ar trebui să  dezvolte misionarismul şi să actualizeze  predica de pe amvon, iar preoţii şi creştinii de rând ar trebui să predice pe Hristos prim viaţă şi faptele lor.  Să lucreze  diferite organizaţii de caritate, presa bisericească.

- Care-i situaţia privind educaţia religioasă a copiilor în Rusia? La noi, precum ştiţi, s-a discutat mult timp despre introducerea religiei în şcoală. La moment avem o lege ambiguă, care se numeşte “despre educaţia moral-spirituală” şi care, paradoxal lucru pentru o ţară majoritar ortodoxă,  este concepută “în afara dogmelor”, adică în afara adevărului de credinţă.

- În Rusia situaţia diferă  puţin. Acolo nu există o lege despre educaţia religioasă a copiilor, credinţa ortodoxă, însă, este predată în şcoală în mod facultativ. Dar sunt şi probleme, deoarece mulţi nu doresc ca Hristos să intre în sufletele copiilor. Însă Biserica  editează  multă literatură pentru copii, reviste ortodoxe, casete video, audio, filme cu desene animate, filme cu specific moral-creştin ortodox. Pedagogii creştini elaborează manuale pentru copii. De exemplu, am văzut un manual foarte bun -  “Morala creştină pentru şcoli”, sunt elaborate diferite studii de ştiinţe ale naturii sau alte discipline, tratate din punct de vedere creştin. Adică, dacă creştinul doreşte să-şi educe copilul, are destule posibilităţi. Dar În prezent a apărut o problemă foarte mare în Rusia, aşa numita ştiinţă “valeologia”, care îi perverteşte pe copii de la cea mai fragedă vârstă. Ea este introdusă ca obiect de studiu În şcoală şi reprezintă, de fapt, o promovare ascunsă a desfrâului. Căci, cum poţi preda noţiuni de planificare a familiei în  clasele 1, 2, 3, când copiii sunt mici de tot? Dar când citeşti programele de studiere a fiziologiei omului pentru clasele a 7-8? - mă abţin de la  orice  comentariu. Practic de la 14 ani, copiii sunt pierduţi.  Păcatul este ridicat  la nivel de politică de stat, însă acest fapt slăbeşte şi  societatea. Se surpă temeliile familiei, oamenii nu mai sunt interesaţi şi nici nu pot să întemeieze o familie sănătoasă din punct de vedere moral şi fizic.

- Din câte am observat, sunteţi întotdeauna vesel şi bine dispus, probabil acesta este motivul - că interpretaţi viaţa ca pe o poveste, aşa cum v-aţi exprimat Într-o discuţie cu prietenii. Cum vine asta?

- E o poveste viaţa,  când trăieşti în Hristos şi povestea aceasta e una adevărată. Mulţi nu înţeleg – cum poţi trăi o viaţă ca în  poveste? Uite-aşa, când ţi-i bine. Şi eşti tot timpul înconjurat de dragoste, iar în poveste ştiţi că binele învinge răul. Viaţa trebuie s-o trăim ca-n poveste, adică să fim fericiţi,  şi atunci povestea devine realitate. M-am ciocnit de problema aceasta cu câţiva ani În urmă. Întâlneam prieteni de-ai mei şi la Întrebarea  “Ce faci”? ei îmi răspundeau apatic: “Ei, exist…”. “Cum exişti, eu trăiesc, iar tu exişti? Ce înseamnă asta?”  Păi iată, ca să trăieşti cu adevărat, trebuie  să fii legat cu Dumnezeu, pentru că El este dătătorul de viaţă.  Trebuie să înţelegem că a-ţi trăi viaţa înseamnă a trăi duhovniceşte, adică nu numai conform legilor pământeşti, materiale, dar şi a celor divine, care sunt superioare. Pe acestea le simte omul În sufletul său, fiindcă ele sunt înscrise în inima noastră, dar nu întotdeauna dorim să ne conducem şi să ţinem cont de ele. Când omul se îndepărtează de Dumnezeu, se apropie de păcat şi suferă şi el, şi cei din jur. Trebuie să apelăm la  Dumnezeu În orice situaţie ca la o  persoană apropiată: “Doamne, ajută-mă!” Trebuie să ştii  că El există şi te ajută,  şi sfinţii te ajută. Şi atunci, trăieşti. Şi ştii că legile care te înconjoară au sens, şi  viaţă are  un sens profund, nimic nu e  întâmplător. Ca slujitor al Bisericii, în afara Bisericii nici nu mă pot simţi. Biserica e o parte  de cer. Şi atunci când tu simţi o părticică din fericirea cerească, e mai uşor să trăieşti şi pe pământ.

Fiecare om, care îl are pe Dumnezeu în suflet, numaidecât e fericit, pentru că se află în comuniune cu   Izvorul vieţii. Omul cu Dumnezeu nu poate să trăiască rău.

Alina  Grigoraşcenco