Iisus Hristos,  ieri,  azi şi în veci, este acelaşi

(Evrei 13,8)

 

Este indiscutabilă superioritatea învăţăturii Bisericii Ortodoxe faţă de toate religiile lumii, inclusiv şi faţă de cea a Bisericii Romano-catolice, şi a fost dovedită nu o dată şi nu de o persoană, ci în multe rânduri şi de toţi sfinţii (martori, cuvioşi, ierarhi etc.), pe care astăzi Biserica Ortodoxă îi cinsteşte şi care alcătuiesc Biserica cea Triumfătoare.

A afirma că Biserica Ortodoxă s-a învechit şi nu poate răspunde cerinţelor sufleteşti şi duhovniceşti ale omului contemporan, este de-a dreptul o aberaţie şi denotă o îndrăzneală profană, care poate aduce daună celor care nu cunosc încă unele adevăruri. Locul de întâlnire reală şi duhovnicească, locul de vieţuire tainică împreună cu Hristos este Biserica, în care El, fiind cap văzut al ei, este permanent prezent până la sfârşitul veacului. „Această  extindere a lui Hristos în cei ce vin la El este Biserica, organismul în care se încorporează sau în care sunt încorporaţi cei cuprinşi în lucrarea de mântuire personală a lor de către Hristos, Care îi primeşte şi îi ridică treptat la starea umanităţii Sale de după Înviere, prin harul revărsat asupra lor de Duhul Sfânt în Sfintele Taine” (Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Bucureşti, 1991, p. 299). Numai în Biserică se cuprinde trăirea În comuniune cu Sfânta Treime, participarea omenească la viaţa lui Dumnezeu (Ioan 17, 20-23, 26). Este o singură Biserică, fiindcă este numai un Dumnezeu, cu Care se intră în comuniune prin Duhul lui Hristos Cel Înviat. Biserica este trupul tainic al Domnului Hristos (după Ap. Pavel). Organismul acesta este întreţinut de Duhul Sfânt. Unii teologi spun că duhul lui Hristos, sau duhul iubirii, este cel care întreţine iubirea între mădularele Bisericii, adică iubirea reciprocă între credincioşi, este respiraţia Bisericii. Biserica are pentru totdeauna ca învăţător pe Duhul Adevărului (Ioan 4, 16), făcând-o astfel „stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei  3, 15). De aici şi infailibilitatea Bisericii.

„Extra Ecclesiam nulla salus” - în afară de Biserică nu există mântuire. Noi nu ne putem înnoi prin noi înşine. Prin noi înşine noi cădem tot mai mult. De aceea avem nevoie de Biserică care, odată întemeiată, rămâne pentru totdeauna, pentru că e întemeiată de Dumnezeu, iar ceva întemeiat de om nu durează, pentru că nici omul nu e veşnic şi e supus stricăciunii. Apoi, pornind de la proverbul latin „Erare humanum est” – a greşi e omeneşte, – va fi oare desăvârşită acea religie nouă, pe care vor s-o întemeieze unii şi să înlocuiască Biserica? Cu siguranţă nu, deoarece va fi supusă  voinţei rele a omului: cu posturi mai puţine sau cu unele slăbiri şi dezlegări în post, cu diminuarea importanţei tainelor, mărturisirii şi euharistiei, cum o fac unele elemente protestante (e mai uşor să ridici mâinile la cer şi să strigi „eu sunt mântuit”, decât o viaţă întreagă să lucrezi asupra ta În vederea dezrădăcinării poftelor şi patimilor), cu stil nou etc.

Ca să afirmi ceva despre Biserică, nu e de ajuns să citeşti doar câteva broşuri. Mai e nevoie şi de o vizitare regulată a Sf. Biserici (şi aceasta nu cu mintea iscoditoare, dar smerită şi atentă la tot ceea ce se citeşte şi se cântă), acolo unde de fiecare dată, cu cea mai mare intensitate este trăită prezenţa reală a lui Hristos prin taina Euharistiei: „Fericiţi cei săraci cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Iar pentru menţinerea inimii curate, e nevoie de rugăciune şi citire de cărţi duhovniceşti, având în toate smerenie şi dreaptă judecată. Atunci nu vei putea afirma decât numai inversul: că numai Biserica este acea Alma Mater (Mamă hrănitoare), care ne pregăteşte pentru accederea la cele viitoare.

E de datoria fiecărui creştin să apere Biserica de astfel de afirmaţii, iar cel ce e purtat de duhul reformei, de care e îmbâcsită societatea de azi, şi vrea să reformeze şi Biserica, să ia seama să nu se lovească de Piatra cea din capul unghiului, care este Hristos, căci mare Îi va fi zdrobirea.

                                                 

Tudor Spataru, anul II, Academia Teologică