Să nu vă aşteptaţi cumva la o predică! Deşi
pot fi citite şi în cărţi sau reviste, locul lor este
în biserică şi mulţi sunt cei care o pot face mai bine ca
mine.
Nu aşteptaţi nici cuvinte frumoase, alese de autor cu scopul de a
trezi şoapte de admiraţie de genul: „Ce bine le mai zice!"
şi din care fiecare să rămână cu ceea ce ştia
dinainte. Intenţia mea este alta: aceea de a arăta că
această credinţă pe care o păstram noi, creştinii, se
bazează pe adevăr şi pe realitate,
iar nu pe mit şi ficţiune.
Ţineţi minte anii trecuţi? Până în 1989
eram sufocaţi în scoli, la locul de muncă, în
şedinţe, prin mass-media, cu aprecieri tendenţioase la adresa
creştinismului: „Dumnezeu nu există, Hristos - ce sa mai vorbim de el
-, nu a fost persoană istorică, iar religia şi credinţa
sunt simple basme, bune doar pentru cei neştiutori. Noi, acum - ni se
spunea - suntem altfel decât înaintaşii, suntem culţi
şi folosim din plin rezultatele cercetărilor ştiinţifice,
care nu au găsit vreo urmă de-a lui Dumnezeu, aşa ca El nu
există”.
Aduceau apoi argumentul suprem: „L-am căutat şi în cer, cu
rachetele, şi nici acolo nu l-am găsit!". Bieţii de ei nu
înţelegeau un adevăr atât de elementar: spre a putea
analiza ceva sau pe cineva, se impune folosirea de mijloace compatibile.
Astfel, nu poţi măsura volumul folosind unităţi de lungime,
tot aşa cum nu poţi măsura nivelul radiaţiilor
utilizând balanţa sau viteza, folosind altimetrul. Dumnezeu este
cognoscibil, dar, spre a-L putea detecta, trebuie folosită inima… Aşa
cum noi, oamenii, ne deşertăm inimile în palmele celor pe care
îi iubim, tot aşa şi Dumnezeu Se dăruieşte celor care
Îl iubesc; El nu Se ascunde de ceilalţi, ci ei nu au ochi sa-L
vadă.
Afirmaţiei necredincioşilor militanţi că Hristos nu
este persoană istorică, i-au fost opuse, la scurt timp, mărturii
istorice de necontestat, aşa că au fost nevoiţi să dea
înapoi. Au vrut, însă, că şi această
înfrângere să o transforme în victorie. Au recunoscut
senin că Hristos este persoană istorică: „da, suntem de acord
că a existat, ştim, cum să nu ştim că despre El au
scris Tacit, Suetoniu, Pliniu cel Tânar; ştim lucrurile acestea, dar
mărturiile demonstrează existenţa unui om numit Iisus, nicidecum
a unui Dumnezeu”. Ei sunt de acord ca Iisus a fost persoană istorică,
acceptă şi că a fost un om deosebit, foarte inteligent, un
pedagog neîntrecut şi de o moralitate desăvârşita;
nu I se poate reproşa vreo faptă rea, este un mare, cel mai mare
filozof care a putut schimba cursul istoriei lumii, dar nu este Dumnezeu, este
om, doar om!
Ia te uita! A fost de o moralitate ireproşabilă?
Înseamnă ca El nu a minţit, deoarece oamenii morali nu mint.
Deci a spus doar adevărul, aşa că trebuie crezut atunci
când a afirmat despre Sine că este Fiul Lui Dumnezeu, precum şi
cele privitoare la viaţa viitoare. Cei care nu acceptă acest
raţionament sunt nevoiţi să îl primească atunci pe
acesta: că respectă şi alătură atribute laudative unui
om care, atribuindu-Şi o identitate falsă, este un mincinos. Or, a
spune că Iisus ar fi fost un mincinos este o aşa aberaţie,
încât nimeni, oricât de pornit ar fi fost împotriva creştinismului,
nu a îndrăznit să o facă!
Afirmaţiei de nedumnezeire a lui Hristos, Biserica i-a opus
Sfânta Scriptură. A arătat că Biblia a fost scrisă pe
parcursul unei perioade lungi de timp, cca 1500 de ani. A arătat că
cele scrise despre Hristos în Vechiul Testament (scris între
1500-100 î. Hr.) s-au împlinit întocmai în perioada
Noului Testament (Noul Testament a fost scris între anii 44-95 d. Hr.)..
Apărea clar, deci, că din moment ce scrierile prorocilor din Vechiul
Testament s-au împlinit în persoana lui Hristos din Noul Testament,
Acesta este Cel prezis, Mântuitorul, Fiul Lui Dumnezeu.
Denigratorii creştinismului au atacat atunci autenticitatea Sfintei
Scripturi şi, în mod special, prorociile cuprinse în Vechiul
Testament. Nu puteau afirma şi acum, ca altădată, că Noul
Testament era falsificat, prea multe erau cele care îi contraziceau,
aşa că au afirmat, nici mai mult sau mai puţin, că ucenicii
Mântuitorului au falsificat scrierile prorocilor din Vechiul Testament,
spre a convinge posteritatea de divinitatea Mântuitorului. Să o
creadă ei, am zis, nimeni nu moare pentru o minciună şi perioada
primara a creştinismului a fost înroşită de sângele
martirilor; aceştia au plecat cu seninătate capetele în
faţa călăilor lor. Fără pic de teamă. De unde
atâta curaj, dacă nu din certitudinea Vieţii Viitoare,
alâturi de Acela pentru care se jertfeau?
Dar această afirmaţie era bună pentru cei care doreau
dialogul, dar ei nu îl doreau. Ei vroiau să dicteze
sfârşitul creştinismului şi nu pătrundeau în
amânunte. Şi, în plus, dialogul era jenant pentru ei,
fiindcă acesta impunea un schimb de idei, iar ei, bieţii, nu prea le
aveau…
Biserica a opus acestora şi o alta afirmaţie, anume că
nimeni nu şi-ar fi permis să încalce porunca lui Hristos
şi să modifice Sfânta Scriptură, schimbând nu doar
un cuvânt, ci capitole întregi. Şi, logic gândind, ar fi
reuşit ei să schimbe toate manuscrisele, mult
împrăştiate în lume, fără să
răzbată nici un ecou, în timp, asupra acestei fapte? Imposibil!
Problema aceasta a fost rezolvata definitiv, lămurită pentru
totdeauna de o fericită întâmplare, în care
creştinul vede Mâna lui Dumnezeu şi care pune într-o
jenantă încurcătură pe cel necredincios. În anul
1947, nişte copii de beduini, care păşteau caprele prin zona
marii Moarte, au pierdut o capră; crezându-o ascunsă
într-una din multele grote şi văgăuni de acolo, au prins a
arunca pietre în ele. Tot aruncând, au auzit un zgomot de spart
şi, curioşi ca toţi copiii, au intrat, spre a vedea ce au
stricat. În peşteră au găsit mai multe vase de lut
şi, dintr-unul proaspăt spart căzuseră mai multe suluri din
piele, cu o scriere măruntă pe ele, aflate în stare bună.
Bucuroşi nevoie-mare de un aşa noroc, au luat cu ei câteva
şi le-au dus unui cizmar local, ca să le folosească pentru
meseria lui.
S-ar fi pierdut, probabil, aceste pergamente, la căpute şi
pingele, dacă nu ar fi picat acolo, în acea perioadă, un preot
care avea cunoştinţe de ebraică şi care a oprit cu
străşnicie pe cizmar să strice vreuna din piei. A anunţat
autorităţile şi, cercetându-se apoi locul în mod
organizat, au fost găsite mai multe grote cu astfel de vase, care au fost
desfăcute cu atenţie şi pergamentele adăpostite în
ele au fost inventariate. După această primă etapă, documentele
despre care se intuia deja că sunt de mare valoare, au fost date spre
cercetare unei comisii multidisciplinare de mare probitate
ştiinţifică.. Membrii acesteia le-au cercetat cu atenţie,
studiind materialul şi apreciind metoda folosită la prelucrare; au
studiat modelul de scris, comparându-l cu alte documente vechi, l-au
datat şi tradus.
Ce au stabilit membrii comisiei? În acele părţi a existat o
comunitate, membrii ei se numeau esenieni şi trăiau
în păstrarea celor mai solide norme morale. Din rândul lor se
pare că a făcut parte, mai târziu, şi Sfântul Ioan
Botezătorul. Metodele de cercetare au stabilit că scrierile
datează cu circa 100 ani înainte de Mântuitorul. Acei oameni
trăiau izolaţi de restul societăţii, în
sărăcie şi despre ei scrie Iosif Flaviu, arătând
că erau foarte curaţi la trup şi suflet, respectând
precepte foarte severe. Ei au dispărut, dar vestigii de ale lor au
rămas şi a vrut Dumnezeu ca ele să fie descoperite de
nevinovăţia copiilor.
Pergamentele reprezentau biblioteca lor şi, cum în orice
bibliotecă ce se respectă, la loc de frunte este păstrată
Sfânta Scriptură, aşa aveau şi esenienii Scriptura. Ceea
ce era scris până atunci, anume Vechiul Testament. Este uşor de
înţeles că atenţia tuturor s-a îndreptat asupra
cărţilor profeţilor dornici să vadă: sunt deosebiri
între cărţile prorocilor, păstrate de ei, şi
între ceea ce păstram noi în canonul scripturistic?
Adică, s-a schimbat ceva, în timp, în cărţile
prorocilor, au apărut adausuri „binevoitoare"? Răspunsul dat atunci
a închis pentru totdeauna gurile răuvoitorilor, deoarece s-a stabilit,
fără nici un dubiu, ca ceea ce avem noi, astăzi, în
canonul scripturistic al Vechiului Testament, aveau şi ei, identic. Deci,
nimeni nu a schimbat ceva!
Concluzia, domnilor?
Pai, dacă nimeni nu a schimbat ceva, dacă scrierile sunt
autentice, dacă este dovedit şi pe calea aceasta că prorocii au
scris în antecunoştinţă de cauză despre Hristos
şi L-au prezentat drept Mântuitorul lumii, şi dacă toate
cele scrise de ei s-au împlinit în persoana Lui, rezultă
că El este fără îndoială „Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat", cum mărturisim în Crez. El a
făcut ca la Betleem să apară o veste minunată, ce a umplut
de bucurie îngeri şi oameni, laolaltă; El a stat în
leagăn de mătase şi la El au venit cei trei crai de la
Răsărit; El a schimbat omenirea, aducând pacea şi
binecuvântarea; de la El se numără anii erei noastre, era
creştină, pentru că El a fost Unic în istorie, Dumnezeu
şi om, Prunc Mântuitor!
Pr. Prof. Laurenţiu Turcu