Primejdiile adorării persoanei duhovnicului

 

"Puţin mai înainte erai unul din cei mulţi, unul din comunitate, brusc însă te afli întăistătător, îndrumător, învăţător al credinţei, călăuză a tainelor necunoscute" (Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt la Bobotează, PG 46, 581 PD).

Fraza aceasta constituie o descriere foarte vie a schimbării ce are loc în viaţa clericului. Până ieri era unul din­tre cei mulţi, laic, păstorit, mădular al Bisericii. Astăzi se află mai sus decât toţi pe care îi îndrumă duhovniceşte. A devenit gura celor credincioşi în actul liturgic, învăţătorul lor în viaţa duhov­nicească; urcuş iute şi ameţitor.

Aşa trebuie să fie? Oare de ce Dum­nezeu şi-ar expune robii primejdiilor unei asemenea bruşte schimbări? Răs­punsul este, bineînţeles, nu! Şi aceasta deoarece dragostea şi înţelepciunea Sa a luminat pe Părinţii Bisericii în a rândui stadii iniţiatoare ca paşi obliga­torii pe scara preoţiei, adică treptele clerului inferior. Candidatul la preoţie trebuie să fie hirotesit în mod succesiv citeţ, psalt, ipodiacon; chiar dacă este catehet, iarăşi este necesară hirotesie specifică. (Este firesc ca unii dintre creştini să rămână în aceste grade ale clerului inferior şi să se dedice acestor slujiri). Fiecare slujire - diaconie în parte a Bisericii funcţionează în deplină armonie şi în strânsă legătură cu cele­lalte, iar cel rânduit pentru treapta preoţiei se va folosi trecând prin încer­carea şi alegerea sa succesivă, astfel  încât, treptat să se creeze (cristalizeze) conştiinţa liturghisitorului Bisericii. Astfel şi însuşi candidatul se pregă­teşte mai temeinic, duhovniceşte, dar şi psihologic, iar credincioşii îşi dezvoltă (cultivă) respectul în mod natural-firesc, fără exagerări sau primejdii pe care le vom sublinia în continuare.

Alegerea bruscă a candidatului prin procedura (practica) zilelor noastre, prezintă mai multe probleme.

Pe de o parte există pericolul trufiei şi al mândriei pentru noul cleric, pericol care îl face să creadă că prin hirotonia sa a ajuns la o înălţime spirituală meri­tată, "relaxându-şi" astfel viaţa lăun­trică. Pe de altă parte pentru comuni­tate există alte două primejdii, fie cle­ricul era înainte membru cunoscut de mic, ceea ce determină fenomenul de a nu fi respectat de cei din jur ca îndrumător duhovnicesc, fie clericul este rânduit într-o comunitate unde nu a fost cunoscut în prealabil, iar eno­riaşii îşi creează în inimile lor o imagine idealizată (idanică) despre păstorul lor, îl văd ca un sfânt, mai ales dacă el însuşi chiar şi fără să vrea îşi pro­movează o imagine mitizată despre sine.

Fenomenul adorării persoanei du­hovnicului constituie una dintre cele mai bolnave expresii ale vieţii biseri­ceşti contemporane şi a devenit cauza multor drame personale fie mărtu­risite, fie nemărturisite. Rădăcinile fenomenului sunt atât de natură psihologică, precum şi bisericească. Cât priveşte latura psihologică, trebuie să avem în vedere întotdeauna tendinţa omului către cele sensibile (către senti­mental), deoarece apropierea de cele inteligibile cere mult efort duhovnicesc. Astfel omul preferă să adore persoana duhovnicului său în locul lui Hristos. Pe de altă parte, ne amintea Dostoievski în Marele Inchizitor faptul că mulţi oameni (poate majoritatea) sunt dispuşi să-şi jertfească libertatea numai pentru a avea o oarecare certitu­dine, sau siguranţă. Să nu uităm şi autoaprecierea care are loc în cadrul acestui fenomen: dacă mă lipesc de un duhovnic pe care-l consider sfânt şi propria mea neînsemnătate ia alte dimensiuni şi se slăveşte printr-o slavă "de împrumut".

De asemenea, nu trebuie să scăpăm din vedere şi aspectul ecleziologic al fenomenului: există duhovnici care nu ar trebui să practice această grea lucrare, din motivul imaturităţii per­sonale; însă cineva i-a rânduit în această poziţie. Există şi alţii, potriviţi pentru aceasta, însă complet nepre­gătiţi, în vremuri în care oamenii sunt foarte complicaţi ei înşişi şi foarte derutaţi şi, ca urmare, se cere multă autocunoaştere şi multă cunoaştere a omului. Din păcate, aceşti "imaturi" constituie într-un final şi criteriile "duhovniciei" din Biserică şi generează ierarhizări ale clericilor noştri după măsuri exterioare, precum şi o publicitate a unor duhovnici promovată de "fiii" duhovniceşti. Toate acestea, ca să fie schimbate, cer "diortosiri" serioase ale mentalităţii noastre teologice, o dragoste mai mare pentru Biserică, o mai serioasă iconomie a dumnezeiescu­lui har al Tainei Spovedaniei.

Independent de momentul când vor avea loc aceste schimbări, misiunea noastră ca "iconomi ai tainelor" este să priveghem pentru a nu ne scăpa din ochi "urzeala" creşterii noastre du­hovniceşti. Cu alte cuvinte să cu­noaştem bine cine suntem, cât este omeneşte posibil, dincolo de cinstea pe care ne-o acordă credincioşii. Şi încă, să ţinem în sufletul nostru frica de Dum­nezeu şi respectul faţă de fraţii noştri, mai ales în timpul exercitării datoriei preoţeşti. Duhul care trebuie să-l domine pe cleric este: cine sunt eu, oare, să-l îndrum pe celălalt? Unde îl îndrum? Cum reprezint eu acel suflet în faţa Sfintei Treimi şi în cadrul vieţii liturgice? Într-un asemenea spirit este mult mai posibil ca viaţa noastră litur­gică să devină "în Duh şi în adevăr" iar predania noastră de îndrumare a sufletelor să ajungă cât mai aproape de Adevărul dumnezeiesc.

pr. Vasilios THERMOS

traducere de

pr. Constantin PETRACHE