Primejdiile adorării persoanei
duhovnicului
"Puţin
mai înainte erai unul din cei mulţi,
unul din comunitate, brusc însă te afli
întăistătător, îndrumător, învăţător al credinţei, călăuză a tainelor necunoscute" (Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt la Bobotează, PG 46, 581 PD).
Fraza aceasta
constituie o descriere foarte vie a schimbării ce are
loc în viaţa clericului.
Până ieri era unul dintre cei mulţi,
laic, păstorit, mădular al Bisericii. Astăzi se află mai
sus decât toţi pe care îi
îndrumă duhovniceşte. A devenit gura
celor credincioşi în actul liturgic,
învăţătorul lor în viaţa duhovnicească; urcuş iute şi ameţitor.
Aşa trebuie
să fie? Oare de ce Dumnezeu şi-ar expune robii primejdiilor unei asemenea bruşte schimbări?
Răspunsul este,
bineînţeles, nu! Şi aceasta deoarece dragostea şi înţelepciunea Sa a luminat pe Părinţii Bisericii în
a rândui stadii
iniţiatoare ca paşi obligatorii pe scara preoţiei,
adică treptele clerului inferior.
Candidatul la preoţie trebuie
să fie hirotesit în mod succesiv citeţ, psalt, ipodiacon; chiar dacă este catehet, iarăşi este necesară
hirotesie specifică. (Este
firesc ca unii dintre creştini să rămână
în aceste grade ale clerului inferior
şi să se dedice acestor slujiri).
Fiecare slujire - diaconie în parte
a Bisericii funcţionează în deplină armonie şi
în strânsă legătură cu celelalte, iar cel rânduit pentru treapta preoţiei se va folosi trecând prin
încercarea şi alegerea sa
succesivă, astfel încât, treptat să se creeze
(cristalizeze) conştiinţa
liturghisitorului Bisericii. Astfel
şi însuşi candidatul se pregăteşte mai temeinic, duhovniceşte, dar
şi psihologic, iar
credincioşii îşi dezvoltă (cultivă) respectul în mod natural-firesc, fără exagerări sau primejdii pe care le vom sublinia în continuare.
Alegerea
bruscă a candidatului prin procedura (practica) zilelor noastre, prezintă mai multe probleme.
Pe de o parte
există pericolul trufiei şi al
mândriei pentru noul cleric, pericol care îl face să creadă că prin hirotonia sa a ajuns la o înălţime spirituală meritată, "relaxându-şi" astfel viaţa lăuntrică.
Pe de altă parte pentru comunitate
există alte două primejdii, fie clericul era înainte membru
cunoscut de mic, ceea ce
determină fenomenul de a nu fi
respectat de cei din jur ca îndrumător
duhovnicesc, fie clericul este
rânduit într-o comunitate unde nu a fost cunoscut în
prealabil, iar enoriaşii
îşi creează în inimile lor o imagine idealizată (idanică) despre
păstorul lor, îl văd
ca un sfânt, mai ales dacă el însuşi chiar şi fără să vrea
îşi promovează o
imagine mitizată despre sine.
Fenomenul
adorării persoanei duhovnicului constituie
una dintre cele mai bolnave expresii ale vieţii
bisericeşti contemporane şi a devenit cauza multor drame personale fie mărturisite,
fie nemărturisite. Rădăcinile fenomenului sunt atât de natură psihologică, precum
şi bisericească. Cât priveşte
latura psihologică, trebuie să avem în vedere întotdeauna
tendinţa omului către cele
sensibile (către sentimental),
deoarece apropierea de cele inteligibile
cere mult efort duhovnicesc. Astfel
omul preferă să adore persoana duhovnicului său în locul lui Hristos. Pe de altă parte, ne amintea Dostoievski
în Marele Inchizitor faptul că mulţi oameni (poate majoritatea) sunt dispuşi să-şi jertfească
libertatea numai pentru a avea o
oarecare certitudine, sau
siguranţă. Să nu uităm şi autoaprecierea care are loc în cadrul acestui fenomen: dacă mă lipesc de un duhovnic pe care-l consider sfânt şi propria mea neînsemnătate ia alte dimensiuni şi se slăveşte printr-o
slavă "de
împrumut".
De asemenea, nu
trebuie să scăpăm din vedere şi
aspectul ecleziologic al fenomenului: există
duhovnici care nu ar trebui să practice
această grea lucrare, din motivul
imaturităţii personale; însă
cineva i-a rânduit în această
poziţie. Există şi alţii, potriviţi pentru
aceasta, însă complet nepregătiţi,
în vremuri în care oamenii sunt foarte complicaţi ei înşişi şi foarte derutaţi
şi, ca urmare, se cere multă autocunoaştere
şi multă cunoaştere a omului. Din păcate, aceşti
"imaturi" constituie
într-un final şi criteriile "duhovniciei"
din Biserică şi generează ierarhizări ale clericilor noştri după măsuri exterioare, precum şi o publicitate a unor duhovnici promovată de "fiii" duhovniceşti. Toate acestea,
ca să fie schimbate, cer "diortosiri" serioase ale mentalităţii noastre teologice, o
dragoste mai mare pentru Biserică, o mai serioasă iconomie a dumnezeiescului har al Tainei Spovedaniei.
Independent de
momentul când vor avea loc aceste schimbări, misiunea noastră ca "iconomi ai tainelor"
este să priveghem pentru a nu ne
scăpa din ochi "urzeala" creşterii noastre duhovniceşti. Cu alte cuvinte să cunoaştem bine cine suntem, cât este omeneşte posibil, dincolo de cinstea pe care ne-o acordă credincioşii. Şi
încă, să ţinem
în sufletul nostru frica de Dumnezeu
şi respectul faţă de fraţii noştri, mai ales în timpul exercitării
datoriei preoţeşti. Duhul
care trebuie să-l domine pe
cleric este: cine sunt eu, oare,
să-l îndrum pe celălalt? Unde îl îndrum? Cum reprezint eu acel suflet în faţa Sfintei Treimi şi în
cadrul vieţii liturgice?
Într-un asemenea spirit este mult
mai posibil ca viaţa noastră liturgică să devină "în Duh şi în
adevăr" iar predania
noastră de îndrumare a sufletelor
să ajungă cât mai aproape de Adevărul dumnezeiesc.
pr. Vasilios THERMOS
traducere
de
pr. Constantin PETRACHE