Avem nevoie de trezire spirituală

Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos” (Efes. 5,14)

 

Trăim în vremuri grele şi haine, vedem cu ochii noştri împlinirea spuselor Domnului Iisus despre aceste vremi. Astăzi suntem afectaţi de necredinţă dar şi de atracţie către cele materiale, aproape ca în zilele lui Noe. Este afectat şi sufletul nostru de adormire spirituală şi răcire a dragostei. În prezent este nevoie de trezire atât pentru cei din afara Bisericii cât şi pentru cei care ne considerăm creştini.

Cei care trebuie să dea ritmul deşteptării preoţii – dorm şi ei.

Formalismul a molipsit pe unii dintre ei. Astăzi toţi pot vorbi cu citate din Evanghelie, dar mai puţin trăiesc după Evanghelie. Cineva şi-a făcut din Evanghelie o profesie, dar nu şi o vocaţie.

Într-o lume plină de păcate, Domnul îi spune lui Isaia: „Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă, vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale” (Is.LVIII,1). În locul poveţelor şi glumelor sâcâitoare, amvoanele ar trebui să răsune chemare la trezire, recunoaşterea păcatului şi pocăinţă.

Când vestitorul Evangheliei nu mai strigă, nu mai spune pe nume păcatului, înseamnă că s-a obişnuit cu păcatul, l-a acceptat în viaţa lui.

Într-o duminică un preot care predica s-a oprit din predică fiindcă cineva a adormit şi sforăia prea tare. El zice unui:

- Simioane, te rog trezeşte-l pe omul de lângă tine.

La care acela îi răspunde:

- Ba trezeşte-l dumneata, căci dumneata l-ai adormit.

Este adevărat faptul că unii credincioşi sunt obosiţi de munca grea, moleşiţi de căldură adorm. Nu vorbele duci, cuvintele mirositoare, ilustraţiile hazlii trezesc pe păcătos, ci când îi vorbeşti despre starea lui, şi cum să se elibereze din mocirla păcatului. Prorocul Iona a strigat în Ninive osânda divină şi s-a produs trezirea prin pocăinţă, de la împărat până la ultima slugă.

Astăzi vestitorii Evangheliei o fac deseori după cum îi duce capul, ne având nici ştiinţă şi nici credinţă. Ca să vesteşti Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să fii chemat, ca Domnul să-ţi spună mesajul pe care îl vei transmite altora. Sfânta Scriptură spune: „Şi pe tine, fiul omului, te-am pus Eu străjer casei lui Israiel şi tu vei auzi cuvânt din gura Mea şi îl vei vesti di partea Mea” (Iez. XXXIII, 7). Nu noi suntem cei ce cunoaştem nevoile celor în faţa cărora vorbim, ci Dumnezeu. De aceea, El trebuie să ne pună cuvântul Său pe buzele noastre. Este adevărat că pentru a înţelege mesajul Lui este nevoie de rugăciune, smerenie , pros, răbdare, aşteptare şi atenţie la ce Dumnezeu ne descoperă. A te ridica în faţa poporului fără să ai un mesaj special din partea lui Dumnezeu, înseambnă a fi sol fără solie. Vestitorii Evangheliei trebuie să fie robii Domnului, dar nu a propriilor patimi. A nu-I cere mesajul şi porunca Lui înseamnă al desconsidera, a-l sfida pe Dumnezeu. Iisus Hristos, deşi era Fiul lui Dumnezeu, nu a vorbit de la Sine. El a zis: „Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mu-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc” (In. XII,49)

Şi noi trebuie să vestim mesajul lui Dumnezeu, după voia Lui, prin puterea Lui şi spre slava Lui.

Numai oamenii aprinşi, cei ce ard în dragoste, cei ce râvnesc spre primirea ungerii de Sus, pot aprinde pe alţii. Chiar predicarea Evangheliei, într-o manieră indiferentă, poate ucide.

Nu este de ajuns să predici, este important ce predici şi cum predici. Unii nu au ungerea de Sus pentru această slujire şi se bizuie pe talentul lor, sau pe nişte metodici oratorice care pot fi învăţate. Dar aceasta va fi o încercare artificială şi poate produce mult rău, „pentru că litera ucide, iar Duhul face viu” (2 Cor. 3,6).

Spre regret, astăzi mulţi se consideră vestitori ai Evangheliei, dar nu sunt robi ai lui Dumnezeu, ci „specialişti”, profesionişti care lucrează la parohii. Sunt nevoit să recunosc un lucru trist, când Duhul Sfânt iniţiază o trezire spirituală, păstorii sunt ispitiţi să devină duşmani ai trezirii, chiar caută să o împedice. E incredibil. Cei care spun că sunt oamenii lui Dumnezeu, se ridică împotriva lui Dumnezeu!

Oare nu s-a întâmplat astfel şi cu preoţimea lui Israel?

Când oamenii se adunau cu miile să-L asculte pe Domnul nostru Iisus Hristos, nu clocoteau oare ei de mânie? În loc să se trezească, aceştia unelteau să-L omoare.

Am înserat aceste rânduri, fiindcă nu doresc ca oamenii lui Dumnezeu să se împotrivească lucrării Lui. O mare bucurie am avea şi noi cei simpli, dar mulţi dacă şi păstorii noştri şi-ar da seama că este nevoie de o trezire spirituală, pentru că numai atunci vor putea trezi şi pe alţii.

Eugen Ionaşcu, absolvent al Academiei Teologice din Chişinău