Lupta cu diavolul sau militaria duhovniceasca

 

"Nu trebuie sa ne temem de diavol pentru ca e atât de rau, ci pentru ca e atât de batrân." (proverb spaniol)

A fi crestin e o bravura spirituala, un act de vitejie împotriva vrajmasului prin excelenta al fericirii omului - diavolul. Însasi intrarea în crestinism, adica primirea Sfântului Botez e un act în care declari un vesnic razboi diavolului. Din momentul în care la Botez îl scuipam pe satana si-l calcam în picioare viata noastra va deveni o continua lupta.

Sfântul Apostol Pavel prezenta viata crestina ca pe cea a unui soldat, care trebuie sa stea necontenit la pânda, împotriva “duhurilor rautatii ce locuiesc în vazduhuri”(Efeseni 6,12). El ne-a prezentat armele pe care le putem folosi împotriva lui (Efeseni 6,11) si dupa el, toti scriitorii ascetici, veterani în lupte contra diavolului.

Chiar si întregul vocabular ascetic e extras din termenii militari ai timpului (cuvântul “asceza” desemna acea perioada de antrenament pe care ostasul roman o respecta pentru a putea rezista vrajmasului).

Dar în zilele de astazi, avem de a face cu o mare rafinare a atacurilor împotriva noastra. Diavolul încearca tot mai mult sa nu iasa la vedere, sa lupte cu noi din umbra, în chip miselesc. El a devenit în ultimul timp un “maestru al deghizarilor”, ascunzându-se foarte bine în dosul utopiilor politice (democratice sau autoritare), al masificarii si depersonalizarii rapide a oamenilor, a mijloacelor de informare în masa sau chiar în dosul iubirii (sau iubirilor) cotidiene a omului desacralizat.

În ultimul timp, însa tot mai multa lume renunta sa creada în astfel de “basme babesti”(zic ei) asigurând prin aceasta triumful diavolului. Vesnic partas al nimicului, diavolul se ascunde dupa acest nimic, facându-ne sa credem ca el însusi nu e nimic, nu exista,  si asigurându-si izbânda.

Într-adevar, ne trebuie o privire foarte ascutita pentru a distinge partea diavolului în lucrurile pretins bune care ne invadeaza în ziua de azi. Iar aceasta privire demascatoare, care la parinti poarta numele de “discernamânt”(cea mai de dorit harisma, dupa Sfântul Antonie cel Mare) nu poate fi primita decât în comunitatea Bisericii, de la Hristos, care ne poate ajuta sa deosebim duhurile lumii acesteia, aflate permanent în gâlceava.

Noua nu ne ramâne decât sa ne îmbracam cu “platosa dreptatii”, sa luam “pavaza credintei”, “coiful mântuirii si sabia Duhului” si, cu privirea vesnic îndreptata spre Hristos, conducatorul nostru de osti “sa putem sta împotriva în ziua cea rea, si toate biruindu-le, sa ramânem în picioare.”(Ef. 6,13-16)

Ionut BANCILA