La mijlocul lunii trecute (anul 2005) casa de cultura din Constanta a gazduit o frumoasa conferinta organizata de Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi si Asociatia tinerilor ortodocsi din Republica Moldova „ICHTHYS-MOLDOVA” în cadrul careia numerosi preoti, studenti, tineri si oameni în vârsta au avut ocazia sa-l asculte si sa-i adreseze întrebari cunoscutului scriitor ortodox, ieromonahul Savatie Bastovoi. La conferinta s-a încercat definirea dragostei de Dumnezeu, care este vesnica si necesita efort pentru a fi dobândita si dragostea de consum, care o dobândim usor riscând, însa, sa pierdem telul în viata. Parintele Savatie a aratat ca viata patimasa, spre care din pacate ne îndreptam, creste în masura în care scade dragoste de Dumnezeu. Reiesind din interesul sporit fata de scrierile si predicile parintelui ieromonah Savatie vom publica stenograma conferintei pentru ca mai multi crestini sa se poata folosi din învataturile dumnealui.
Manifestarea a fost deschisa de ÎPS Teodosie care a rostit urmatorul discurs :
“Prea cuvioase parinte Savatie, prea cuviosi si prea cucernici parinti, iubiti credinciosi as vrea sa va spun ca pamântul Basarabiei, în istoria atât de încercata întotdeauna a avut vlastare puternice si pline de lumina. Poate multi stiti, iar unii, cei foarte tineri, aflati abia acum ca în 1940, când Basarabia a fost încorporata imperiului sovietic, mai multi români si în special intelectualii au fost mutati în partile mai îndepartate. N-au ramas aproape deloc intelectuali.
Dar Dumnezeu întotdeauna a privit spre cei smeriti, spre cei ce au frica de El si credinta întru El. Iata, înca odata eliberata, Basarabia începe sa dea roade atât de frumoase. Sigur ca perioada aceea de lupta împotriva credintei, mai ales, a fost o perioada care a adus si aceste roade. Au rasarit scriitori, au rasarit oameni de credinta, oameni de cultura si iata, suntem acum în aceasta situatie de a primi cu bucurie un vlastar al Basarabiei – Parintele Savatie de 28 de ani, dar care are o impresionanta activitate scriitoriceasca, din care prima parte nu a fost în Duhul lui Dumnezeu.
Dar cea de a doua parte a fost facuta întru regasire, si as vrea sa fac aici o remarca : de multe ori, cei care au fost zbuciumati, dar s-au regasit în Hristos si-au dat tot ce au avut pentru Hristos si sufletul si-au luminat vrând parca sa-si rascumpere timpul din început. O astfel de personalitate este parintele Savatie care lupta cu timpul de acum sa învinga zilele când nu avea lumina lui Hristos. El lupta sa biruiasca acei ani si nu atât pentru sine, cît mai ales pentru semenii sai. El s-a convertit, el este convins, el are o putere de creatie deosebita, el are o întelegere a vietii în spiritul cel mai înalt, în acel spirit al Sfintilor Parinti cum spune Sfântul Vasile cel Mare, al celei mai înalte filozofii.
Dar nu se poate bucura singur. Si tineretea sa care vrea sa fie una spirituala vrea sa o daruiasca tuturor tinerilor. De aceea Dumnezeu i-a ascultat glasul rugaciunii sale, i-a dat inspiratie, i-a dat bogatie de iubire în sufletul sau, cu care vrea sa îmbratiseze pe toti tinerii. Si dupa ce a ajuns atât de cunoscut de tinerii din Basarabia si cei din Moldova de dincoace de Prut si de multi tineri din toate partile, iata ecoul râvnei sale, a învataturii sale pe care o pune în cuvinte atât de accesibile tinerilor a ajuns si la noi si iata-ne în fata acestui moment de sarbatoare.
A venit acest tânar parinte ca sa ne învete batrânele învataturi ale bisericii noastre, sa ne împartaseasca cuvânt de folos în lumina credintei, în duhul dragostei, al dragostei de Dumnezeu, dar si al dragostei fratesti. Basarabenii care au asa-zisa limba moldoveneasca, dar care e limba româna sunt fratii nostri de sânge, de neam, de credinta. Fiti binevenit !
Aici la noi înteti în casa si în tara dumneavoastra. Noi v-am primit cu dragoste si daca ati venit acum prima data speram sa mai veniti, dar oricum dupa ce ne veti vorbi, ne veti ramâne în suflete si în inimi si nadajduiesc sa aveti de la Dumnezeu aceiasi inspiratie care v-a facut râvnitor sa vorbiti si sa scrieti pe întelesul tuturor cu acea râvna apostoleasca în care vreti sa semanati credinta, nadejde si iubire în sufletele tuturor semenilor. Va doresc ca Dumnezeu sa va lumineze si sa va întareasca sa ne vorbiti asa cum se cuvine.
Parintele Savatie :
Multumesc lui Dumnezeu, multumesc Maicii Domnului, multumesc Sfântului Antipa, multumesc Prea Sfintitului Teodosie pentru caldura si dragoste. Astazi asa cum am convenit vom vorbi despre noi si aproapele nostru. « În cautarea aproapelui pierdut » este un titlu mai vechi al unei cartulii, care iata ca a trezit reactii. De ce este atât de important sa vorbim despre aproapele nostru, despre cautarea noastra? Toata Scriptura în de obste, toata Legea si proorocii, dupa cum spune Mântuitorul sta în aceste doua porunci, a iubi pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din toata virtutea ta si pe aproapele tau ca pe tine însuti.
Toata stradania noastra este de a întelege acest cuvânt scurt al Mântuitorului si de a-l trai. Cum putem îndeplini noi cea dintâi porunca, cea a iubirii lui Dumnezeu din tot sufletul, din toata inima necunoscîndu-L înca pe El? Pentru ca nimeni dintre muritori nu are acum în chip desavârsit cunoasterea despre Dumnezeu si descoperirea lui. Ba mai mult, noi stim ca cei mai multi dinte oameni zac întru întunericul necunostintei si nu doar ca nu-l iubesc pe Dumnezeu, ci chiar îl nesocotesc, iar altii chiar îl urasc.
Asa ca aceasta iubire la care ne cheama Dumnezeu nu este atât de lesne de îndeplinit. Dar Dumnezeu ne pune înainte o alta cale a împlinirii noastre, de a ne iubi aproapele nostru, pe care spune Apostolul Ioan, îl putem iubi, fiindca îl vedem, pe când pe Dumnezeu nu-l vedem. Si aceasta dragoste fata de aproapele, dupa cum ne spune chiar Hristos, nu este mai prejos decât cea dintâi, adica decât dragostea fata de Dumnezeu. Trebuie sa stim ca dragostea fata de Dumnezeu se descopera în masura în care noi îl descoperim pe aproapele nostru. Dar cum îl descoperim noi pe aproapele ?
Nu altfel decât cunoscându-ne pe noi însine. Unii au înteles ca aceasta cautare a aproapelui este a te revarsa în toate partile, pentru a-ti oferi ajutorul, pentru ati oferi sfaturile, pentru a oferi întelegerea si toate celelalte daruri dobândite de la Dumnezeu. Nu este neaparat asa, pentru ca noi avem pe sfintii cuviosi care au trait departe de aproapele lor, departe de societate, departe de oameni, în pustietati, în desavârsita singuratate, unde iata ca toate acestea erau cu neputinta de îndeplinit.
Ei nu puteau sa faca milostenie, ei nu puteau sa îngrijeasca pe cel bolnav, ei nu puteau sa asculte durerea unuia dintre fratii cazuti în ispita. Cu toate acestea ei erau pe culmile dragostei si despre aceasta marturisesc din plin darurile duhovnicesti care prisoseau întru dânsii. A iubi pe aproapele, sau a cauta, a descoperi pe aproapele, a-l trai pe aproapele este o atitudine existentiala, o atitudine duhovniceasca, care de cele mai multe ori nici nu se vede în afara si este bine ca nu se vede în afara. T
Timpul care a trecut de la scrierea cartuliei acestea a fost suficient ca sa vedem si niste riscuri ale deschiderii noastre prea mari si ale aruncarii noastre în aventura apostoliei. De unde a venit aceasta necesitate, acest gând ? Toti traim între oameni, fiecare dintre noi îsi cunoaste riscurile credintei sale. Noi vedem ca ceea ce a spus Hristos, ca « n-am venit sa aduc pace pe pamânt, ci sabie » se împlineste din plin, pentru ca de crede cineva dintr-o familie, alti câtiva se ridica împotriva lui.
Foarte putine sunt familiile în care toti sunt credinciosi, în care predomina buna întelegere. Dar si în acestea, chiar daca îl recunosc pe Dumnezeu ca Mântuitor, totusi ajung sa se poticneasca la fel de fel lucruri mai mici. Noi ne judecam unii pe altii, noi suntem tentati sa-l îndreptam pe aproapele nostru, sa-l calauzim, sa-l facem, la urma urmei, asa cum suntem noi. Fiecare întelege din viata sa si din viata duhovniceasca atât cît poate întelege la o anumita stare. Si atunci, sigur ca din entuziasmul sau, cu multa sinceritate el doreste sa-si împartaseasca aceasta experienta, dar doreste sa-i faca si pe ceilalti la fel.
Lucrurile acestea se termina cu multa tristete, încât ajungem ca tinerii, adolescentii nostri nu mai merg la biserica, dupa ce mamele lor în copilarie i-au fortat sa faca asta ; sotii se dezbina între ei, pentru ca sotul nu-si mai rabda sotia habotnica s.a.m.d. Toate acestea sunt ispite pe care le întâmpina orice om. Care este calea de iesire din toate acestea ? Mântuitorul spune foarte clar : « De ce vezi paiul din ochiul aproapelui tau, dar bârna din ochiul tau n-o vezi?»
Cea mai dreapta atitudine duhovniceasca fata de aproapele nostru este aceea de a ne vedea mai mici decât aproapele nostru, este aceea de a vedea întotdeauna bârna din ochiul nostru, este aceea de a tacea la multe lucruri care le vedem. Asa faceau parintii nostri. Atitudinea duhovniceasca este aceea de a muri noi însine pentru a da voie aproapelui sa traiasca. A omorî în noi vointa noastra, cum spunea Apostolul Pavel, pentru ca nu mai fac ceea ce voiesc eu, dar fac voia aproapelui meu.
Aceasta merge foarte departe, pentru ca Mântuitorul spune : « De-ti spune aproapele tau sa mergi cu el o stadie, mergi cu el doua ! » Aceasta este o atitudine duhovniceasca. Ce este stadia ? Sigur ca Mântuitorul nu s-a referit la calatorie, pentru ca asa n-am termina-o niciodata. Adica, de-ti cere aproapele tau ceva si o poti face fara sa-ti pricinuiesti paguba sufleteasca, fa-o, ca sa nu-l mâhnesti pe aproapele tau.
În Patericul egiptean se povesteste despre ava Ioan, care mergând undeva cu ucenicii sai avea printre ei un oaspete, un frate oarecare din alta parte, care s-a oferit sa le arate calea. Pe drum, pentru ca si Ava Ioan si ucenicii stiau calea, de fapt, si-au dat seama ca s-au ratacit si ca fratele îi duce în alte parte. Atunci unul dintre frati i-a zis : Ava ! Fratele s-a ratacit si mergem în alta parte. Sa-i spunem ? Sa-l oprim ? Ca însereaza si ne vom rataci.
Atunci Ava i-a zis : nu asa fratilor. Ca sa nu se mâhneasca fratele, spuneti-i ca eu sunt batrân si bolnav si ca este mai bine sa ne odihnim si ca ramâneti si voi cu mine. Asa sa asteptam pâna dimineata, pâna se va face ziua. Iar mâine el va vedea si singur ca s-a ratacit si va întoarce pe calea cea dreapta. Asa au facut si n-au mâhnit pe fratele lor. Aceasta este atitudinea parintilor, aceasta este atitudinea pe care trebuie s-o avem si noi cu toti oamenii, indiferent de credintele lor, de obiceiurile lor, de naravurile lor.
Asa mai usor ne vom descoperi pe noi si vom descoperi pe aproapele nostru nu ca pe un simplu, ca persoana, ca sau entitate oarecare, ci îl vom descoperi ca plinatate, ca poarta spre Hristos, ca poarta spre mântuire. Care este scopul nostru al tuturor ? Acum, pentru ca e greu sa facem monologuri, iar eu trebuie sa recunosc ca n-am mai cautat demult pe nimeni cred ca va fi mult mai usor sa comunicam în alta forma, cu întrebari si raspunsuri în care sa dezvoltam tema.
ÎPS Teodosie:
Din ceea ce ati auzit pâna acuma cred ca ati retinut cu totii ce-a vrut sa spuna cartea «În cautarea aproapelui pierdut » si mesajul din aceasta seara al parintelui Savatie. De multe ori nu întelegem cine este aproapele nostru si ce reprezinta aproapele nostru ? Întelegem în linii mari ca aproapele nostru este orice om, dar pentru devenirea personalitatii noastre fata de Dumnezeu nu întelegem ce reprezinta aproapele nostru.
Si ceea ce a subliniat Parintele Savatie este tocmai aceasta, ca aproapele nostru este usa catre împaratia cerurilor pentru fiecare dintre noi. Daca întelegem aceasta vom pastra aceasta usa permanent deschisa catre Dumnezeu, nu vom lasa sa se închida niciodata. Talmacind mai direct aceasta însemneaza ca ceea ce voim noi sa ne faca aproapele nostru, sa facem si noi asemenea. Aici si este greutatea, pentru ca de multe ori nu stim ce voim noi pentru noi însine, n-avem un ideal precis.
Daca am avea idealul precis al relatiei noastre cu Dumnezeu, si aceasta relatie sa fie una mântuitoare, de comuniune cu Dumnezeu aici, pentru ca aceasta comuniune sa continue în viata viitoare; daca noi putem sa dobândim aceasta dimensiune a relatiei noastre cu Dumnezeu, atunci vom putea dobândi si dimensiunea relatiei cu Dumnezeu prin aproapele nostru. Mântuitorul Însusi s-a dorit sa fie aproapele nostru si, de aceea, în pilda samarineanului milostiv El Însusi se defineste ca aproapele celui cazut între tâlhari si în contextul acesta rosteste în Evanghelia dupa Ioan : « Eu sunt usa, daca prin mine va intra cineva, se va mântui si pasune va afla ».
Asadar, a descoperi ce reprezinta aproapele nostru însemneaza cheia mântuirii noastre, cheia care descuie raiul pentru fiecare dintre noi. Parintele a dorit sa aveti un dialog si cred ca trebuie sa pregatiti întrebari asa cum de obicei faceti dumneavoastra. Iata vedem acum prin ceea ce ne-a provocat ca, de fapt, în perioada Postului Mare în care ne aflam noi ne ostenim sa ne definim identitatea noastra. Din punct de vedere crestin, iar esenta crestinismului este dragostea, Dumneazeu deaceea a trimis pe Fiul sau – sa-si arate dragostea sa fata de oameni. Si dragostea lui Dumnezeu fata de oameni este egala cu El Însusi, atât de mult iubeste Dumnezeu pe oameni.
Iar aceasta dragoste a noastra fata de Dumnezeu nu se poate exprima în alt chip, decât prin dragostea de semeni. Nu putem sa iubim pe Dumnezeu fara sa iubim pe semenii nostri. Aceasta este esenta învataturii crestine. Dumnezeu din iubire a venit sa ne dea iubirea sa si noi trebuie sa întoarcem iubirea pe care am primit-o de la Dumnezeu, dar nu solitara, ci iubirea primita de la Dumnezeu noi o întoarcem prin iubirea semenilor nostri. Aceasta este teologia pe care ne-o dezvaluie Sfântul Evanghelist Ioan si apoi este atât de frumos talmacita de Sfintii Parinti. În sensul acesta se cuvine sa avem dialog ca sa putem vedea în orice împrejurare, în orice situatie, în orice stare, mai tineri, mai vârstnici, mai învatati, mai putin învatati cum sa mentinem o atitudine fata de Dumnezeu mântuitoare prin semenii nostri.
Parintele Savatie :
Iarasi noi traim într-un timp, când peste tot auzim vorbindu-se despre dragoste, binefaceri, actiuni de caritate care nu vin neaparat din partea bisericii. Este chiar o moda în a poza drept om vesel, bonom, care iubeste pe toata lumea. Chiar si succesul în afaceri este garantat celor care stiu întotdeauna sa zâmbeasca la timp, sa fie politicosi s.a.m.d. Atitudinea ortodoxa fata de aproapele, dragostea despre care vorbim noi nu este deloc aceasta. Ea nu sta neaparat, si aceasta trebuie s-o întelegem, si prin aceasta ortodoxia este stranie si smintitoare pentru restul lumii, caci ea nu promoveaza aceste gesturi exterioare.
E usor a fi zâmbaret, e usor a fi chiar saritor la nevoie, pentru ca unii oameni împinsi de slava desarta si de imaginea de sfintenie pe care si-o fac în proprii ochi si în ochii celorlalti pot renunta la foarte multe lucruri. Mai ales cei din secte, stim ca pot lasa case, prieteni, pot renunta la bogatii, la functii pentru a poza în sfânt, în om care iubeste pe toata lumea.
Ce spune ortodoxia ? Ce înseamna a iubi ? Ce este sfintenia ? Ne spune Sfântul Isac Sirul : «Sfintenia este a-i vedea pe toti ceilalti mai buni decât tine ». A-l gasi pe aproapele nostru este a întelege ca el este mai bun decât noi. Aceasta este smerenia, aceasta este aflarea adevarata a sensului duhovniciei, pentru ca Hristos Însusi s-a facut pe Sine mai mic slujind la Cina cea de taina. Caci cel din urma va fi cel dintâi si cel ce se smereste va fi înaltat, zice Mântuitorul si aici este taina si paradoxul crestinatatii si a Evangheliei. Noi trebuie sa întelegem sa ne asumam aceasta micime în fata aproapelui nostru. Aceasta este dragostea. Deci ea consta nu atât în niste gesturi exterioare care sunt mai usor de deprins si de practicat, cît în atitudinea noastra sufleteasca, în care noi îl punem pe aproapele mai presus de noi si asa îl iubim si îl cinstim.
Au înregistrat Igor Pînzaru, Nicolae Fustei
