Catehizare. Lectia 19. Iisus Hristos Mântuitorul lumii

Si acum ne vom opri asupra continutului Articolului al 4-lea al Simbolului de Credinta care spune: “Si S-a rastignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat, si a patimit si S-a îngropat” – unde se vorbeste despre mântuirea neamului omenesc.

a. Starea originala a omului si universului.

Potrivit învataturii crestine, starea originala a lumii si a omului se considera perfecta si deosebita de starea lor actuala. De aceea, învatatura crestina nu explica raul din însasi natura lucrurilor, ci ca adaos întâmplator la lumea creata, o patrundere în ea din afara. Însa apare întrebarea, când si cum raul apare în lume si unde s-a manifestat el pentru prima data? Raspunsul n-l da povestirea biblica despre caderea în pacat a stramosilor neamului omenesc.

În Biblie se gasesc câteva date pentru rezolvarea problemei, în ce stare se aflau pamântul si oamenii pâna la caderea omului în pacat. Spre deosebire de conceptia naturalista pagâna, crestinismul învata, ca starea actuala a lumii si a omului nu poate fi considerata ca stare primordiala sau normala. Dumnezeu a zidit lumea si pe oameni perfecti. Despre aceasta marturiseste si Biblia pe primele ei pagini. Deosebit de clar marturiseste Biblia despre perfectiunea primilor oameni. David în psalmul VIII spune, ca Dumnezeu „cu putin a micsorat pe om fata de îngeri, cu slava si cu cinste l-a încununat”. 0 descriere mai amanuntita a perfectiunilor omului o da Iisus, fiul lui Sirah, în cap. XVII, si în cartea Facerii cap. II. Pe baza acestor date ne putem face o idee complecta despre primii oameni, despre perfectiunile lor fizice si spirituale.

Starea religioasa a primilor oameni se deosebea de starea în care ne aflam noi acum: primii oameni se gaseau „în unire strânsa cu Dumnezeu”. Biblia o exprima aceasta în mod figurat, potrivit cu limba figurata a semitilor: Dumnezeu umbla prin rai, vorbea cu omul… Primii oameni erau în afara de rau, curati si nevinovati; vointa lor era în unire cu vointa dumnezeiasca. Aceasta stare Biblia o descrie în mod simbolic sau figurat zicând ca primii oameni „erau goi si nu se rusinau”. Din punct de vedere intelectual, ca o caracteristica a primilor oameni, serveste povestirea biblica despre faptul, cum Dumnezeu a adus înaintea lui Adam animalele si el le-a dat numiri. Cuvântul nu poate fi fara continut cugetat, de aceea în numirea obiectului se cuprinde ideea despre obiect; dar înainte de a avea ideea despre obiect, Adam trebuia sa faca procesul cunoasterii obiectului, sa înteleaga esenta lucrurilor. Si lucrul acesta ni-l dovedeste faptul ca Adam a dat numiri animalelor si Dumnezeu le-a încuviintat. În starea initiala omul se gasea în raporturi firesti si cu Dumnezeu si cu natura, care nu era dusmanoasa fata de om, ci chiar î-l si ajuta. Cu toate acestea ortodoxia nu considera perfectiunea primilor oameni desavârsita în sensul, ca n-avea nevoie de dezvoltare.

Dar acest punct de vedere nu este sustinut în primul rând mai ales de teologia potestanta. Protestantismul, prin vechii sai teologi, idealizeaza starea originala a oamenilor. Dupa conceptia protestantilor, omul de la început, cum s-a ivit în lume, fara sfortari proprii, era sfânt într-asa masura, ca n-avea nevoie de nici o perfectionare morala mai departe; el prin creatie deodata a primit de la Dumnezeu toate perfectiunile[1]. Însa o asemenea conceptie cu privire la om, perfectiunea înnascuta fara o posibilitate a perfectionarii mai departe, contrazice cuvintelor Mântuitorul care spune „fiti desavârsiti precum si Tatal vostru cel ceresc desavârsit este; fiti sfinti, dupa cum si Eu sunt sfânt” (Matei V, 48; 2 Petru 1, 16; comp. Levit. XIX, 2). Tocmai în aceasta proprietate a firii omenesti, în tendinta spre perfectionarea infinita, consta superioritatea omului fata de animale. În ea se manifesta asemanarea omului cu Dumnezeu. Contra conceptiei protestantilor cu privire la starea omului în rai vorbeste si Biblia. Ea ne spune, ca primii oameni aveau nevoie de perfectionare. Aceasta se vede din faptul, ca Dumnezeu îi educa, dându-le porunca si propunându-i lui Adam sa puna numiri animalelor. Toate acestea sunt o descriere simbolica sau alegorica a actiunilor educatoare din partea lui Dumnezeu, în primul caz de educatie morala, în al doilea—intelectuala.

Daca conceptia protestanta se deosebeste prin faptul, ca exagereaza perfectiunile primilor oameni, apoi conceptia romano-catolica întrucâtva înjoseste starea originala a oamenilor cu învatatura despre asa zisa dreptate primordiala (Justitia originalis). Dupa învatatura teologilor romano-catolici, sfintenia sau nevinovatia primilor oameni se baza exclusiv pe ajutorul supranatural, pe harul dumnezeiesc. Neajunsul naturii omenesti consta în compunerea ei dubla: din trup si suflet. Trupul si sufletul sunt principii contrare. Sufletul în om tinde spre Dumnezeu, iar trupul, dupa expresia Sf. Apostol Pavel, se revolta si lupta împotriva duhului (Galai. 5, 17). Deci este inevitabila o lupta între trup si suflet.

Daca aceasta lupta nu s-ar micsora prin har, binele ar fi imposibil pentru om. Deoarece primii oameni, erau liberi de pacat, apoi dreptatea lor n-a fost rezultatul sfortarilor personale, ci un dar de sus, „donum superadatum” (un surplus la natura lor).

O conceptie falsa despre starea oamenilor în rai o întâlnim în mentalitatea populara ignoranta, pe care a însusit-o si scriitorul rus L. N. Tolstoi. Acesta afirma ca fericirea primilor oameni consta în „faptul ca nu faceau nimic”. De fapt aceasta poveste este folosita de dusmanii crestinismului atribuind teologiei crestine o învatatura, pe care ea n-o are, pentru a face o caricatura din ea.

Noi nu putem afirma cu siguranta si fara îndoiala, în ce consta si ce caracter avea perfectiunea originala, ce era dreptatea primilor oameni („Justitia originalis” sau „Justitia prima”), – dreptatea unei fiinte mature, sau nevinovatia. De aceea, sfintii parinti împartasesc pareri diferite si contrare despre perfectiunea originala. Începând cu fericitul Augustin, parerea despre perfectiunea desavârsita a primilor oameni a fost împartasita si de majoritatea parintilor bisericii din Orient, de exemplu, Sf. Grigorie din Nissa (Cat. cap. 5), Sf. Ioan Gura de Aur (Cuv. 14 si 16 la Fac.), Sf. Ioan Damaschin – (Expunerea exacta a credintei ortodoxe 11, 12), iar Sf. Grigorie Teotogul, vine cu parerea precum cum ca pomul cunostintei binelui si al raului nu trebuie înteles literalmente, ci numai ca simbol al stiintei, tendinta necugetata a omului care a si fost esenta caderii lui în pacat[2].

Dimpotriva, din cele mai vechi timpuri, pâna prin sec. IV, în Biserica domina parerea contrara, dupa care starea stramosilor se asemana cu starea nevinovatiei copilaresti. Dintre cei, cari împârtasesc aceasta parere sunt: Tertulian, Teofil din Antiohia, dupa a carui parere Adam pâna la cadere era un copil, cu mintea copilareasca (nhpioV (nipios), nhpiaxwn (nipiacson).

In teologia rusa noi gasim clar exprimata parerea despre starea originala a oamenilor la arh. Inochentie. El descrie starea primilor oameni ca o stare de copilarie deosebita, ce nu se aseamana în totul cu copilaria obisnuita, „din mai multe puncte de vedere superioara maturitatii noastre”[3].

[1] vezi «Herzog’s Real-Encyclopedie B. V». pag. 89, Leipzig 1879; «A Gerechtigkeit des Menschen» de Cremer; Martensen în «Die Christliche Dogmatik § 78». În sprijinul parerii despre deplina „maturitate” a stramosilor nostri, unii aduc consideratia ca primii oameni puteau ajunge la o asa treapta de perfectiune dupa legile naturale ale dezvoltarii omenesti. în decursul timpului îndelungat, ce l-au petrecut ei în rai. Vezi Zöckler—«Die Lehre vom Urstrand der Menschen» — Gütersloh 1879, pag. 35—38.

[2] Vezi Cuv. de st. Pasti – 38.

[3] Colectia lectiilor profesorilor Academiei teologice din Kiev, 1869 pag. 114.

Apologetica, Educatie

1 comment


  1. Foarte interesant articol! Nu privisem lucrurile din punctul asta de vedere pana acum. Mi-ai deschis ochii, ce sa zic 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *