Marturisirile unui patit
(continuare
din nr.104, 105, 106 (11.2000))
„În
adevar, daca vine cineva sa va propovaduiasca un
alt Iisus pe care noi nu l-am propovaduit, sau daca este vorba
sa primiti un alt duh pe care nu l-ati primit, sau o alta
Evanghelie pe care n-ati primit-o , ah, cum îl
îngaduiti de bine!..” (2 Corinteni 11,4). Cât de actuale
sunt cuvintele Sf. Apostol, când ma gândesc câti au
nimerit în cursa asa-zisei binecuvântari din
începutul acestui an. Eroina povestirii noastre a reusit sa
înteleaga la timp ca sub forma binecuvântarii
se ascund lanturile unei dominari represive si acceptarea lui
Moon ca frate, tata, dumnezeu. In ce priveste gasirea perechii
potrivite, pai „stiinta Tatalui” e mai presus de
vointa libera a omului si de sentimentul dragostei reciproce,
care, dupa el, poate fi cultivat si din cea mai profunda
repulsie. Pâna la urma, „noi nici nu ne putem închipui
adevarata valoare a binecuvântarii”, caci puterea noastra
de întelegere este foarte limitata – se face trimitere la
„divinitatea naturii lui Moon”, care pâna la urma se
dovedeste a fi, în cele din urma, un om de rând, nu
stiu cum... Sectarilor li s-a inspirat ca intrarea în New Age e
hotarâtoare si e absolut
necesar de a aduce la binecuvântare 10.000 de persoane.
Ingeniozitatea
lor te uimeste: anunturi, afise, propuneri de servicii, ajutor
în gasirea „perechii potrivite si întemeierea unei
casnicii durabile”, etc. Nu cunosc numarul exact, dar stiu
ca multi au participat la „maetcing” – alegerea perechilor de
catre Moon – si la binecuvântarea din februarie,
netrecându-le prin cap ca astfel l-au recunoscut pe Moon ca sens al
vietii lor. Moonistii se mai lauda ca multi din cei
care parasesc organizatia, revin în sânul ei,
recunoscând definitiv „adevarul”. Aici au dreptate într-o
masura oarecare, caci putini din cei plecati din
secta gasesc sprijin moral si material în alta parte.
Lovindu-se de indiferenta unei lumi uitate, pierduta în grijile
cotidiene, ei, care au trait izolati atâta timp, se simt
pierduti, neîntelesi, parasiti si
revin în iadul sectar. Spre mare regret, putini îsi
amintesc de cea care e „hranitoare a sarmanilor si primitoare a
ratacitilor” – Sfânta Biserica.
Pe
Lena, însa, setea de adevar si nedorinta de supunere
oarba a facut-o sa caute sprijin urgent anume la Biserica,
pe care o frecventa destul de des când era mica.
Hotarâtor a fost în acel moment si rolul unui preot
ortodox, adevarat pastor duhovnicesc. Aflând-o într-o
stare grea de depresiune, i-am facut cunostinta cu
parintele Alexandru Iamandi. Deosebit de modest, de o
inteligenta deosebita si cu o întelepciune
profunda, a stiut cum sa linisteasca si sa
corecteze un suflet ratacit. Prin convorbiri sincere, rugaciuni
si marturisiri, în scurt timp Lena s-a facut
nelipsita de la slujbe.
Nu
întâmplator am mentionat numele parintelui
Alexandru, caci as da dovada de ingratitudine daca
n-as sublinia aportul Dumnealui în viata multor suflete, dar
si a mea personala, urmatorul caz fiind legat tot de numele
parintelui. Era în ziua Blajinilor, când spre seara mama
m-a luat de mâna si ne-am pornit în satul vecin dupa
în sfat la un medic cunoscut. Nimic deosebit în asta, daca eu
nu as fi semanat mai mult a cadavru viu decât a
fiinta, caci aveam miscari mecanice, ochi
sticliti, limba lipita de cerul gurii, cu un ten
pamântiu, etc. Toata lumea se uita la mine, iar biata mama
nu mai stia ce sa zica. Pe medic nu l-am gasit acasa,
dar ne-am înteles cu un cunoscut ce avea masina sa ne
duca a doua zi la Chisinau la spital. Dar sarmana mama
avea îndoieli în privinta spitalului, caci boala mea nu
era atât fiziologica, pe cât psihica, sufleteasca,
deoarece internarea la spitalul de psihiatrie din Codru si tratarea de
vreo trei saptamâni nu prea a dat rezultate. Totusi, a
doua zi dimineata am iesit în strada sa
asteptam transportul. Dar, mare e Dumnezeu! Pe lânga noi a
trecut parintele Alexandru, care ducea cu oamenii satului jertfa la
manastirea Curchi. Întrebându-ne unde mergem si
aflând toata durerea noastra, parintele mi-a facut
semnul Sf. Cruci, binecuvântându-ma cu adânca
evlavie, fiind cuprins de tristete si durere la vederea mea.
Când
am ajuns la Codru, medicul a completat repejor istoria bolii si ne-a
anuntat ca voi ramâne la spital. Sarmana mama
plângea, implorând-o sa-mi dea tratament la domiciliu, dar
doamna era de neînduplecat. Indignata, i-a trântit mamei
în fata: „Ce, dumneata nu vrei sa-ti vezi copilul
sanatos? Îti dai seama cât de grava e boala?
Doar copilul a fost în legatura directa cu cosmosul!”.
Apoi a cules un numar la telefon, vorbind cu un profesor, dar de acum
în limba rusa: „Ó ìåíÿ äëÿ âàñ íîâûé, îñîáûé ìàòåðèàë”. Dar mama nu
se lasa: „Ati tratat-o o perioada, dar fara rezultate
pozitive, ce garantie îmi puteti da ca se va face bine?”
Medicul i-a raspuns ca voi fi examinata de cei mai buni
specialisti, iar apoi... se va vedea...
Am
fost dusa în salon, iar mama a ramas izolata în
coridor, plângând si rugându-L pe Dumnezeu sa
ma scoata din „casa de nebuni”, cum i se mai spune respectivului
spital în popor. În acea clipa, îsi aminti
deodata chipul parintelui Alexandru, care la despartire nu
ne-a urat, ca de obicei, „Drum bun” si „Dumnezeu sa va ajute”
pentru a ajunge aici. Acest moment este foarte important, deoarece la noi sunt
cunoscute puterea Dumnealui de prevedere si de rugaciune.
Mama, cu lacrimi în
ochi m-a convins sa mergem la sobor, la Ciuflea, la rugaciunea Sf.
Vasile cel Mare. Si sa vedeti minune! Peste vreo ora
simtisem cum mi se ia o ceata de pe ochi, mi s-a dezlegat limba,
începând sa vorbesc mai normal si sa ma
misc liber. A doua zi am fost în sat la rugaciune si timp
de o saptamâna mi-am revenit complet, iar înca
peste una m-am restabilit la colegiu, de unde am plecat în concediu
academic.
Aliona
Panus
"CO" nr. 01. 2001