Omul n-a fost făcut de Dumnezeu că să
trăiască singuratic, ci împreună cu alţi oameni,
în societate. Societatea are, însă, la temelia ei grupuri
restrânse numite familii, în care intră tata, mama şi
copiii. Familia este, cum se spune, celula societăţii,
îndeplinind în organismul social o mare funcţiune, tot
aşa cum celulele propriu-zise joacă un mare rol în organismul
viu. Astfel, familia asigură dăinuirea speciei omeneşti şi
este paznicul totdeauna treaz al părinţilor împotriva
imoralităţii, fiindcă le dă acestora bucuriile senine ale
vieţii, le măreşte simţul răspunderii, le dă
imbold sufletesc la muncă şi la viaţă cinstită, pentru
a-şi putea creşte copiii şi a le lăsa un bun nume. Ispitele
trândăviei, iresponsabilităţii, plăcerilor şi
viciilor de tot felul se împrăştie ca fumul în faţa
gândului la datoriile familiale. Pe câţi părinţi nu
i-a oprit de la periculoase alunecări morale, de la fapte de dezonorare
sau chiar crime, numai gândul la copilaşii lor nevinovaţi !
Este, dar, nebunie curată a pretinde că iubirea părinţilor pentru
copii e prea îngustă şi că ea trebuie înlocuită
cu iubirea de umanitate, iar copiii să fie crescuţi de stat. Marea
familie omenească nu e puternică şi fericită, decât
când familia propriu-zisă stă pe temelii trainice. S-a
observat, apoi, că familiile cu copii mulţi dau societăţii
elementele cele mai sănătoase, mai disciplinate şi mai
muncitoare. Celibatul (necăsătoria) este, de asemenea, o primejdie
pentru societate. El nu este de iertat decât pentru cei atinşi de
boli grave şi pentru cei ce se dedică vieţii de înaltă
desăvârşire morală, adică monahismului.
Dar, pentru ca familia să fie o celulă
sănătoasă în organismul social, o celulă vie, ea
trebuie să stea pe temelia iubirii lui Dumnezeu. Mântuitorul
consideră legătura dintre bărbat şi femeie, căsătoria,
ca o taină sfântă şi spune că “ce-a împreunat
Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6), adică
legătura căsătoriei nu este pentru creştini un simplu
contract, care se poate strica după voie, ci un legământ
în faţa lui Dumnezeu, un legământ de dragoste între
cei doi soţi şi de împlinire a tuturor datoriilor sfinte ale
vieţii de familie: datoria de a trăi în pace, de a se ajuta
unul cu altul, a creşte copiii în teama lui Dumnezeu, etc.
În familia creştină femeia nu este un fel
de sclavă, cum era socotită în vechime la unele popoare,
ci se bucură de aceeaşi
cinste ca şi bărbatul. Sfântul apostol Pavel spune că
“femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru
că bărbatul este capul femeii, precum şi Hristos este capul
bisericii.” (Efeseni 5, 22-23). Aici nu este vorba, însă, de o
supunere de sclav, ci de o supunere care porneşte din iubire şi
răspunde la iubire, pentru bunul mers al micii societăţi care
este familia. Căci mai departe acelaşi sfânt apostol
sfătuieşte şi pe bărbaţi: “Bărbaţilor,
iubiţi femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit biserica
şi s-a dat (jertfit) pe sine pentru ea.” (Efeseni 5, 25).
Înţeleasă atât de înalt,
atât de curat, familia creştină este cu adevărat temelia
vieţii sociale. Cât timp nu pătrunde în familie
sămânţa păcatului, putem fi siguri de trăinicia unui
neam. Istoria stă martoră, că popoarele au ajuns totdeauna la
ruină când familia n-a întreţinut focul sacru al
virtuţilor, cum s-a întâmplat, de pildă, poporului roman
în ultima perioadă a fiinţării lui.