Poate un creştin să fie posedat de demoni?

 

(Continuare din nr. 18 (125), 22 decembrie 2001)

 

In unele cercuri creştine ale bisericilor din România, Moldova şi alte ţări,  au apărut noi aspecte ale “lucrării” creştine. Printre acestea se numără şi “slujbele de eliberare”, termen care într-adevăr uneori pare folosit şi în alte circumstanţe. Premisa de la care se porneşte este acea a posesiunii demonice a creştinilor, pentru care nu există altă alternativă decât supunerea lor rugăciunii harismatice a preotului  şi “plesnirea” de către acesta cu putere, până la dezechilibrarea şi căderea pe spate a “pacientului”. Fenomenul “slujbelor de eliberare / izbăvire” nu se manifestă doar în cercurile harismatice, ci recent şi in unele biserici ortodoxe, unde se pare că există preoţi şi călugări specializaţi în scoaterea dracilor din creştinii ortodocşi. Este într-adevăr posibil ca creştinii să fie posedaţi de demoni? Ce spune Biblia despre această controversă?

 

Scripturile contra invadării creştinilor de către demoni

 

Este Biblia într-adevăr neutră asupra subiectului posesiunii demonice a creştinilor? Deşi ea nu citează problema aceasta în mod direct, noi susţinem, totuşi, că Biblia afirmă unele adevăruri şi stabileşte principii ce militează împotriva unei asemenea idei. De fapt, un studiu cuprinzător în Noul Testament al acestui subiect ar trebui să conducă la o singura concluzie: cetăţenia în Împărăţia lui Hristos şi posesiunea demonică sunt două concepte ce se exclud reciproc, deoarece posesiunea demonică înseamnă participarea în împărăţia satanei.

 

Jefuirea posesiunilor Satanei

 

Aşa cum am observat mai sus, cei locuiţi de demoni sunt consideraţi “posesiunile (averile — vezi textul biblic; n. tr) satanei”, pe care Iisus a venit să le jefuiască prin instaurarea Împărăţiei Sale. Prin credinţă toţi creştinii sunt izbăviţi din împărăţia întunericului şi transferaţi în “Împărăţia Fiului dragostei Lui” (Col. 1,13; Fapte 29,18). De aceea, nu este nici o coincidenţă faptul că orice apariţie în Noul Testament a cuvântului  daimonizomai şi a termenilor asociaţi lui, cât si fiecare exorcism (alungare/scoatere de demoni) relatat îi implică pe necreştini şi se petrece în contextul evanghelizării. Realitatea “apropierii împărăţiei lui Dumnezeu” este demonstrată prin faptul că satana, stăpânitorul lumii acesteia, nu mai poate să-şi păstreze prinşii lui (Luca 10,17-20).

    Ideea ce străbate Scriptura este că omul poate să îl aibă ori pe Dumnezeu locuind în el, ori pe satana, dar niciodată pe amândoi. De exemplu, apostolul Ioan îi asigură pe cititorii creştini ai epistolei sale: “Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai  mare este Cel ce e în voi,  decât cel ce este în lume” (1Ioan 4,4).  Prin urmare, este rezonabil să deducem că “cel ce este în lume” nu poate fi de asemenea şi “in voi”!

 

Temple ale Dumnezeului Viu

 

În Creştinism Duhul Sfânt vine să locuiască în credincios, făcându-l pe acesta să devină un templu al Dumnezeului Viu. Astfel, Sf. Apostol Pavel îi îndeamnă pe credincioşii din Corint să nu se lege de necredincioşi, pentru că ei sunt temple ale lui Dumnezeu, şi că armonia dintre lumină şi întuneric, Hristos şi Belial (satana), templul lui Dumnezeu şi idoli (pe care Pavel îi interpretează drept demoni în 1Cor. 10,19-20), este imposibilă (vezi 2Cor.6,14-18). Cum ar putea atunci Dumnezeu, care este mai mare decât satana, să îngăduie unui demon să locuiască alături de El, în templul Sau?

      În pilda omului ce a fost din nou invadat de demoni (Matei 12,43-45) (să-i zicem, “celui ce a devenit de doua ori mai rău”; n. tr), duhul necurat se întoarce în “casa” de unde a fost izgonit şi, găsind-o neocupată, îşi reia şederea acolo alături de şapte duhuri mai rele decât el însuşi. În mod îndreptăţi, noi putem concluziona că daca ar fi găsit “casa” ocupată (locuită de Duhul Sfânt), nu ar mai fi fost în stare să pună din nou stăpânire pe acel om.

 

Pecetluiţi şi păziţi de Dumnezeu

 

Locuirea Duhului Sfânt în credincioşi mai înseamnă şi că aceştia sunt pecetluiţi de Dumnezeu ca fiind posesiuni ale Sale şi că sunt păstraţi până în ziua mântuirii (vezi Efes.1,13-14). Deşi credinciosul se găseşte într-un război spiritual şi  prin urmare, poate fi supus încă influenţelor şi atacurilor demonice (Efes.6,10-18), statutul său de copil şi bun al lui Dumnezeu stabileşte limite clare faţă de ceea ce-i pot face puterile întunericului. 1Ioan 5,18 ne spune că “Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el”. Nici un înger rău nu-l poate despărţi pe credinciosul adevărat de dragostea lui Dumnezeu din Hristos Iisus (vezi Rom.8,38-39)

Căci sunt încrezut că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru.

 

O absenţă evidentă

 

În lumina clarelor realităţi biblice, faptul că satana este limitat în ceea ce le poate face credincioşilor,  ni se pare semnificativ nu doar fiindcă nu găsim creştini posedaţi în Noul Testament, dar nici instrucţiuni practice oferite creştinilor în vederea practicii exorcismului în Biserică. Este clar că nici epistolelor nu le lipsesc învăţăturile despre războiul spiritual, dar în ciuda faptului că suntem adesea avertizaţi asupra pericolelor atacurilor satanice, metoda de înfruntare a diavolului rămâne întotdeauna aceeaşi: “Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă…” (vezi 1Petru 5,9; Efes.6,10-14; Iacov 4,7). După cum Ice evidentiază, “niciodată nu li se cere credincioşilor să-i răspundă satanei, sau demonilor, prin a-i izgoni, care de regulă este soluţia nou-testamentară  pentru o persoana posedată. În schimb, porunca pentru credincios este de a se împotrivi sau de a rezista tot timpul, ceea ce reprezintă poziţia lui faţă de o ispita exterioară, sugerată de satana sau de demoni”.

Acesta este un argument valabil, deoarece dacă izbăvirea ar fi tot atât de importantă pentru o viaţă creştină biruitoare, cum încearcă să ne convingă susţinătorii ei, ne-am aştepta ca Noul Testament să se adreseze ei. Ice şi Dean subliniaza cu tărie această idee: “Noi credem că lipsa argumentelor (sau absenţa învăţăturilor nou-testamentare asupra subiectului; n. tr.) este grăitoare…Biblia susţine limpede că ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia (2Petru 1,3) şi că este în stare să mustre, să îndrepte, să dea inţelepciune în neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (2Tim.3,16-17). De aceea, cei ce susţin ideea posibilităţii posesiunii demonice a creştinului, neaga prin implicaţie suficienţa Scripturilor, trecând peste autoritatea lor şi promovând-o pe a lor. Ei au uitat avertismentul lui Pavel, “că prin noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste ,,ce este scris” … (1Cor.4,6).

 

Brent Grimsley şi Elliot Miller

 

"CO" nr. 02. 2002