Poate un creştin să
fie posedat de demoni?
(Continuare din nr. 18 (125), 22 decembrie 2001)
In unele cercuri creştine ale bisericilor din
România, Moldova şi alte ţări, au apărut noi aspecte ale “lucrării” creştine.
Printre acestea se numără şi “slujbele de eliberare”, termen
care într-adevăr uneori pare folosit şi în alte
circumstanţe. Premisa de la care se porneşte este acea a posesiunii
demonice a creştinilor, pentru care nu există altă
alternativă decât supunerea lor rugăciunii harismatice a
preotului şi “plesnirea” de
către acesta cu putere, până la dezechilibrarea şi
căderea pe spate a “pacientului”. Fenomenul “slujbelor de eliberare /
izbăvire” nu se manifestă doar în cercurile harismatice, ci
recent şi in unele biserici ortodoxe, unde se pare că există
preoţi şi călugări specializaţi în scoaterea
dracilor din creştinii ortodocşi. Este într-adevăr posibil
ca creştinii să fie posedaţi de demoni? Ce spune Biblia despre
această controversă?
Este Biblia într-adevăr neutră asupra
subiectului posesiunii demonice a creştinilor? Deşi ea nu
citează problema aceasta în mod direct, noi susţinem,
totuşi, că Biblia afirmă unele adevăruri şi
stabileşte principii ce militează împotriva unei asemenea idei.
De fapt, un studiu cuprinzător în Noul Testament al acestui subiect
ar trebui să conducă la o singura concluzie: cetăţenia
în Împărăţia lui Hristos şi posesiunea
demonică sunt două concepte ce se exclud reciproc, deoarece
posesiunea demonică înseamnă participarea în
împărăţia satanei.
Aşa cum am observat mai sus, cei locuiţi de
demoni sunt consideraţi “posesiunile (averile — vezi textul biblic; n. tr)
satanei”, pe care Iisus a venit să le jefuiască prin instaurarea
Împărăţiei Sale. Prin credinţă toţi
creştinii sunt izbăviţi din împărăţia
întunericului şi transferaţi în
“Împărăţia Fiului dragostei Lui” (Col. 1,13; Fapte 29,18).
De aceea, nu este nici o coincidenţă faptul că orice
apariţie în Noul Testament a cuvântului daimonizomai şi a termenilor
asociaţi lui, cât si fiecare exorcism (alungare/scoatere de demoni)
relatat îi implică pe necreştini şi se petrece în
contextul evanghelizării. Realitatea “apropierii împărăţiei
lui Dumnezeu” este demonstrată prin faptul că satana,
stăpânitorul lumii acesteia, nu mai poate să-şi
păstreze prinşii lui (Luca 10,17-20).
Ideea ce
străbate Scriptura este că omul poate să îl aibă ori
pe Dumnezeu locuind în el, ori pe satana, dar niciodată pe
amândoi. De exemplu, apostolul Ioan îi asigură pe cititorii
creştini ai epistolei sale: “Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu;
şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume”
(1Ioan 4,4). Prin urmare, este
rezonabil să deducem că “cel ce este în lume” nu poate fi de
asemenea şi “in voi”!
În Creştinism Duhul Sfânt vine să
locuiască în credincios, făcându-l pe acesta să
devină un templu al Dumnezeului Viu. Astfel, Sf. Apostol Pavel îi
îndeamnă pe credincioşii din Corint să nu se lege de
necredincioşi, pentru că ei sunt temple ale lui Dumnezeu, şi
că armonia dintre lumină şi întuneric, Hristos şi
Belial (satana), templul lui Dumnezeu şi idoli (pe care Pavel îi
interpretează drept demoni în 1Cor. 10,19-20), este imposibilă
(vezi 2Cor.6,14-18). Cum ar putea atunci Dumnezeu, care este mai mare
decât satana, să îngăduie unui demon să
locuiască alături de El, în templul Sau?
În
pilda omului ce a fost din nou invadat de demoni (Matei 12,43-45) (să-i
zicem, “celui ce a devenit de doua ori mai rău”; n. tr), duhul necurat se
întoarce în “casa” de unde a fost izgonit şi, găsind-o
neocupată, îşi reia şederea acolo alături de
şapte duhuri mai rele decât el însuşi. În mod
îndreptăţi, noi putem concluziona că daca ar fi găsit
“casa” ocupată (locuită de Duhul Sfânt), nu ar mai fi fost
în stare să pună din nou stăpânire pe acel om.
Locuirea Duhului Sfânt în credincioşi
mai înseamnă şi că aceştia sunt pecetluiţi de
Dumnezeu ca fiind posesiuni ale Sale şi că sunt păstraţi
până în ziua mântuirii (vezi Efes.1,13-14). Deşi
credinciosul se găseşte într-un război spiritual
şi prin urmare, poate fi supus
încă influenţelor şi atacurilor demonice (Efes.6,10-18),
statutul său de copil şi bun al lui Dumnezeu stabileşte limite
clare faţă de ceea ce-i pot face puterile întunericului. 1Ioan
5,18 ne spune că “Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte,
şi cel rău nu se atinge de el”. Nici un înger rău nu-l poate
despărţi pe credinciosul adevărat de dragostea lui Dumnezeu din Hristos
Iisus (vezi Rom.8,38-39)
Căci sunt încrezut că nici moartea, nici
viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile,
nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea,
nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în
stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în
Iisus Hristos, Domnul nostru.
În lumina clarelor realităţi biblice,
faptul că satana este limitat în ceea ce le poate face
credincioşilor, ni se pare
semnificativ nu doar fiindcă nu găsim creştini posedaţi
în Noul Testament, dar nici instrucţiuni practice oferite
creştinilor în vederea practicii exorcismului în
Biserică. Este clar că nici epistolelor nu le lipsesc
învăţăturile despre războiul spiritual, dar în
ciuda faptului că suntem adesea avertizaţi asupra pericolelor
atacurilor satanice, metoda de înfruntare a diavolului rămâne
întotdeauna aceeaşi: “Împotriviţi-vă lui, tari
în credinţă…” (vezi 1Petru 5,9; Efes.6,10-14; Iacov 4,7).
După cum Ice evidentiază, “niciodată nu li se cere credincioşilor
să-i răspundă satanei, sau demonilor, prin a-i izgoni, care de
regulă este soluţia nou-testamentară pentru o persoana posedată. În schimb, porunca pentru
credincios este de a se împotrivi sau de a rezista tot timpul, ceea ce
reprezintă poziţia lui faţă de o ispita exterioară,
sugerată de satana sau de demoni”.
Acesta este un argument valabil, deoarece dacă izbăvirea ar fi tot atât de importantă pentru o viaţă creştină biruitoare, cum încearcă să ne convingă susţinătorii ei, ne-am aştepta ca Noul Testament să se adreseze ei. Ice şi Dean subliniaza cu tărie această idee: “Noi credem că lipsa argumentelor (sau absenţa învăţăturilor nou-testamentare asupra subiectului; n. tr.) este grăitoare…Biblia susţine limpede că ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia (2Petru 1,3) şi că este în stare să mustre, să îndrepte, să dea inţelepciune în neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (2Tim.3,16-17). De aceea, cei ce susţin ideea posibilităţii posesiunii demonice a creştinului, neaga prin implicaţie suficienţa Scripturilor, trecând peste autoritatea lor şi promovând-o pe a lor. Ei au uitat avertismentul lui Pavel, “că prin noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste ,,ce este scris” … (1Cor.4,6).