Rugăciunile şi pomenirile pentru cei
răposaţi se întrepătrund şi cu faptele de milostenie,
pe care trebuie să le săvârşim. Biserica este comuniune de
iubire, iar în această comuniune sunt cuprinşi vii şi
adormiţi. Sfânta Scripturã ne arată că „dragostea
nu cade niciodată”' (I Cor. 13, 8), deci manifestarea dragostei nu
poate fi oprită de moarte. Iar manifestarea dragostei pentru cei
adormiţi în Domnul se face prin rugăciuni, slujbe, milostenii
pentru ei şi prin îngrijirea mormintelor lor. Cei care
tăgăduiesc folosul rugăciunilor pentru morţi,
tăgăduiesc, de fapt, porunca iubirii faţă de Hristos,
căci dragostea faţă de cineva nu se opreşte la piatra
mormântului, după cum ne arată clar însăşi
Sfânta Scripturã, când relatează venirea femeilor
mironosiţe la mormântul Domnului. Ar însemna, de asemenea,
să desconsiderăm cuvântul Mântuitorului: „Orice veţi
cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da”' (Ioan 16,23),
precum şi activitatea Sa, căci Evangheliile ne arată cum Domnul
a ascultat şi a îndeplinit dorinţa celor care s-au rugat pentru
cei morţi: învierea fiicei lui Iair (Luca 8,41), şi
învierea lui Lazăr (Ioan 11, 21-22).
Motivul principal al obiecţiilor privitoare la
rugăciunile şi celelalte practici recomandate de Biserică pentru
cei adormiţi, este legat de o concepţie individualistă despre
mântuire, din care decurge respingerea rugăciunii obşteşti
şi a dragostei frăţeşti sincere pentru toţi semenii de
pretutindeni şi totdeauna. Este, în ultimă instanţă,
un semn al greşitei înţelegeri a noţiunii de uniune, de
solidaritate în Hristos, o respingere a Bisericii ca Trup tainic al lui
Hristos, o răstălmăcire a învăţăturii
Întemeietorului Ei. În Vechiul Testament, David prorocul şi
poporul care era cu el „au plâns şi s-au tânguit, şi au
postit până seara după Saul şi după Ionatan,
după poporul Domnului şi după casa lui Israel, care căzuse
de sabie”' (II Regi 1, 11-12). Tobit îl îndeamnă pe
fiul său: „'Fii darnic cu pâinea şi cu vinul la mormântul
celor drepţi!” (Tobit 4, 17).
Rugăciunile pentru morţi s-au practicat
în Biserică încă din perioada Sf. Apostoli (I Cor. 15,
29) Istoria Creştinismului ne arată că, în vremea
persecuţiilor, creştinii se adunau să se roage în
catacombe, la mormintele martirilor. Necesitatea rugăciunilor pentru cei
adormiţi, precum şi confirmarea că această practică a
fost rânduită de Apostoli, sunt exprimate astfel de către Sf.
Ioan Gură de Aur: „'Cum şi în ce mod îi putem ajuta?
Să ne rugăm pentru cei morţi, punând şi pe alţii
să se roage şi dând săracilor milostenii pentru sufletele
lor. Căci nu degeaba s-a rânduit de către Apostoli ca să
se facă pomenire la Sfintele şi înfricoşătoarele
Taine pentru cei mutaţi de la noi; au ştiut ei că mult folos vor
avea, mult ajutor vor căpăta. Pentru că atunci întregul
popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu când clerul
întreg se roagă, când înfricoşata Taină
stă de faţă, apoi cum să nu îmblânzim pe
Dumnezeu, rugându-L pentru ei?”' (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia a IV-a la
Filipeni)
Iubirea şi credinţa în cuvântul
Domnului formează temelia rugăciunilor noastre pentru morţi.
Uitarea şi nepăsarea faţă de sufletele celor adormiţi
este un semn de nerecunoştinţă, pentru că uităm pe cei
care ne-au fost binefăcători, părinţi şi rude, sau pe
cei care ne-au iubit şi şi-au manifestat această dragoste
cât timp au fost în viaţă.
Urmând învăţăturii
Mântuitorului, Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor
Părinţi, precum şi practicii creştine din cele mai vechi
timpuri, Sfânta Biserică ne îndeamnă să
înălţăm rugăciuni de pomenire pentru cei care au
adormit în nădejdea învierii şi a vieţii de veci.
Preot Anton Frunză
“CO”, nr. 04 (129), 2002