Din Ierusalimul pământesc - spre Ierusalimul ceresc
Interviu cu preotul Teodor Bortă de la catedrala
“Naşterea Domnului” din Chişinău
Din timpuri străvechi, creştinii veneau la locurile sfinte pentru a dobândi Duh Sfânt, aceasta fiind, precum afirma sfântul Serafim de Sarov, unicul scop al vieţii pământeşti. Şi iată că aici, la Ierusalim, în ziua de Paşti, are loc un eveniment important, tainic, pe care nu-l poate explica ştiinţa cu cele mai sofisticate aparate ale sale. În sâmbăta mare, în timpul marii vecernii pe Sfântul Mormânt al Domnului, are loc pogorârea luminii harice - a unui foc care pâlpâie timp de un sfert de oră, fără a-i frige pe creştinii bucuroşi, ce se spală cu el pe faţă sau îşi demonstrează în alt mod entuziasmul. Părintele Teodor Bortă, de la Catedrala “Naşterea Domnului” din Chişinău, care a avut posibilitatea să viziteze Ierusalimul, a fost rugat să ne relateze impresiile sfinţiei sale.
***
Corespondentul: Despre focul haric ce se pogoară de Paşti în cea mai importantă biserică din Ierusalim am auzit, dar nu ştim prea multe. Ce ne puteţi spune despre acest eveniment?
Părintele Teodor: Această lumină se
pogoară în biserica “Învierii Domnului” la Înviere, la
orele 24.00, uneori un pic mai devreme, alteori mai târziu, în
dependenţă de starea spirituală a Patriarhului, prin
credinţa credincioşilor care sunt acolo. Avem multe
înregistrări video, chiar şi icoane care ne redau acest
eveniment. Reprezentanţii tuturor ţărilor ortodoxe vin în
seara din ajunul Paştelui în Biserica Sfântului Mormânt
şi aşteaptă această lumină, care se pogoară ca un
fulger din cer prin cupola centrală, în locul unde se află Cuvuclia
- adică locul unde a fost înmormântat Iisus Hristos, locul de
unde a înviat. Pe piatra de pe mormânt este scris greceşte:
“Hristos anesti!”. De acolo s-a sculat Hristos, cu toate că acest
mormânt a fost pecetluit. Focul se pogoară şi aprinde cele 33
de lumânări din mâinile patriarhului, ce simbolizează cei
33 ani trăiţi de Mântuitor pe pământ, apoi flacăra este transmisă mai
departe în biserică. La unii dintre credincioşi
lumânările, de asemenea, se
aprind de la sine.
Cor.: Ce reprezintă biserica
Sfântului Mormânt?
P.T. Ea este un lăcaş
foarte mare, construit de Constantin cel Mare împreună cu
împărăteasa Elena. Aici sunt mai multe altare - cel ortodox se
află în centru, vizavi de Cuvuclie, un altar pe locul unde a fost
răstignit Iisus Hristos, cu câţiva metri mai sus, pe vârful muntelui Golgota. La
intrare, tot în localul unde este
mormântul Domnului, se află piatra de ungere, unde se găsesc
uşile de intrare în biserica din Ierusalim. Pe partea
stângă se află câte trei coloane de marmură. Una
dintre aceste coloane a fost străpunsă de focul haric atunci
când Ierusalimul a fost cucerit de turci şi aceştia n-au permis
ortodocşilor să facă slujba de Înviere, ei
rugându-se afară. În biserică slujeau armenii şi
focul haric nu s-a pogorât la ei, ci a mers ca o minge de foc, ca un
fulger şi a despicat coloana uriaşă de marmură pe verticală.
Lumânările s-au aprins la ortodocşii care plângeau la
uşa de la intrare. Urma de foc a rămas ca o amintire despre acest eveniment şi ca o confirmare a
faptului că ortodoxia este credinţa ce păstrează cel mai
deplin moştenirea sfintei tradiţii. De atunci şi până
astăzi, numai la ortodocşi se pogoară această lumină.
Tot în Biserica Ierusalimului este şi un altar, pe locul unde s-a
găsit Sfânta Cruce.
Cor.: Ştim că aţi
vizitat Ţara Sfântă; ce locuri v-au mai impresionat?
P.T.: Când
păşeşti pe pământurile sfinte, îţi pare
că eşti în altă lume. Mulţi dintre preoţii
bătrâni parafrazau cuvintele Sf. Simion: “Vreau să văd
locul pe care a călcat piciorul Mântuitorului, a Celui ce m-a
răscumpărat, şi după aceasta pot să mor”.
Într-adevăr, aici parcă şi aerul este deosebit - plin de
spiritualitate, plin de harul Duhului Sfânt. Sosind în ţara
Sfântă, ne-am pogorât în portul Haifa - acolo unde a
trăit proorocul Ilie. Am văzut locul unde s-a pogorât focul
peste jertfelnicul lui Ilie, pe care Sfântul mai întâi l-a
udat din plin cu apă. Parcă reînvie acele momente din Vechiul
Testament, când Sfântul Ilie stă în faţa celor 300
de prooroci ai zeului Baal şi râde de ei, spunându-le: “Poate
dumnezeul vostru doarme, strigaţi mai tare!”. Ştim că la
rugăciunile sfântului prooroc Ilie a fost curăţată
ţara de idolatrie şi el fiind luat cu trupul la cer, va reveni pe
pământ împreună cu sfântul Enoh în perioada
de domnie a lui Antihrist. Mai apoi ne urcăm în autobuz şi
plecăm la Nazaret. Acesta este oraşul unde a copilărit Hristos.
Pe locul unde a fost casa lui Iosif şi a Mariei se află biserica
“Bunăvestirii”. De fapt, sunt două biserici - una catolică, mai
mare, şi alta ortodoxă, mai puţin fastuoasă. Ele se
află pe la mijlocul unei înălţări, căci
Nazaretul se află pe-un deal. Mai sus, primul oraş de
lângă Nazaret este Cana Galileii, în care Mântuitorul a
prefăcut apa în vin la o nuntă - prima minune a
Mântuitorului, pe care El o face tot la rugămintea Maicii sale. De acolo
se văd munţii Tabor şi Ermon, locul unde Hristos s-a schimbat la
faţă în faţa proorocului Ilie, şi a lui Moise. Moise
a fost primul legiuitor, în care credeau evreii, şi ei îi
ziceau Mântuitorului: “Ce, tu eşti mai mare decât
părintele nostru Avraam, Isaac şi ca Moise, care ne-a dat nouă
legea, care a vorbit cu Dumnezeu?” Şi iată că Dumnezeu a
arătat că El este mai mare şi decât Ilie şi
decât Moise. Mai desprindem de aici o semnificaţie - Moise, fiind
reprezentantul celor ce au decedat, iar Ilie fiind luat de viu la ceruri, Iisus
Hristos a vrut să arate că este Dumnezeul atât a celor vii,
cît şi a celor morţi. Ne coborâm mai apoi la Marea
Tiberiadei, în oraşul ce poartă acelaşi nume, tot acolo se
afla cândva şi oraşul Capernaum, acum au rămas doar
nişte ruine. Urmează râul
Iordan, unde a fost botezat Hristos. Am fost şi pe locul unde Iisus
Hristos a învăţat cel mai mult şi a spus fericirile -
Muntele Fericirilor. De a acolo se vede şi muntele Ispitirilor -
Carantani, unde Hristos a fost ispitit, şi după el urmează
pustiul Iordanului. Prin biruinţa acestor ispite, Hristos ne-a dat
pildă, demonstrând că El a biruit acea dorinţă a
oamenilor de a face, la porunca diavolului, din pietre pâini. Sunt
nişte locuri foarte frumoase, tot acolo se află nişte
mănăstiri. Mai departe urmează Ierusalimul. Când intri
în acest oraş, ai impresia că te-ai transferat cu 2000 de ani
în urmă. Un oraş vechi, care nu s-a schimbat mai deloc din timpurile Mântuitorului. Nu
este prea mare, aşa cum sunt, spre exemplu, oraşele europene, dar
cetatea aceasta îţi pare că este cea mai mare dintre cele care
au fost construite - nu
înzădar este numită Muntele Sion. Acolo a construit templul
său Împăratul Solomon , acolo Hristos s-a adunat cu ucenicii
săi la cina cea de taină, acolo Iuda l-a părăsit şi
l-a vândut, acolo Hristos s-a arătat ucenicilor şi le-a dat
putere ca să calce peste scorpii şi balauri, trimiţându-i
în toată lumea să vestească tuturor Evanghelia. Vizavi de
cetatea Ierusalimului este muntele Măslinilor. În acel loc Hristos
s-a rugat cu sudoare de sânge. Atunci el i-a luat pe prietenii săi,
pe ucenici, după cina cea de taină, şi le-a spus:
“Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi
în ispită”, dar ei au adormit. Hristos aşteaptă acest
potir de la Tatăl ceresc, El zice: “Doamne, dacă este cu
putinţă, să fie înlăturat de la mine acest potir, dar
nu cum vreau eu, ci cum vrei tu”…Ai un sentiment deosebit când
păşeşti pe locurile acestea, deoarece simţi că şi
tu ai fost răscumpărat de păcatele tale prin sângele Celui
care s-a răstignit. Dumnezeu ne-a lăsat marea dragoste şi
încredinţare în cuvintele şi făgăduinţele
Lui. Şi cine dintre noi, când
se află în diferite
necazuri, strâmtorări, sau suntem loviţi de o boală
necruţătoare, poate zice:
“Doamne, fie voia Ta”, decât acela care are profundă credinţă în Hristos, acela care Îl
urmează cu adevărat. Aceste sentimente le trăieşti mai
profund atunci când vizitezi acele locuri sfinte. Iată de ce, cei
care pleacă să viziteze Ierusalimul ar trebui, cel puţin,
să citească Biblia o dată sau de mai multe ori, ca să
înţeleagă unde au venit. Dacă nu cunoşti aceste
lucruri - cum ai venit pustiu, aşa şi pleci. Iar dacă
cunoşti şi mai ai şi puţină credinţă, atunci se poate de spus că Ierusalimul
acesta pământesc se transformă în sufletul
creştinului în Ierusalimul ceresc.
Cor.: Fiindcă aţi vorbit despre trăire, aş vrea
să ne întoarcem la sărbătoarea Paştelui şi
să vă întreb: Ce înseamnă pentru sfinţia
voastră Învierea?
P.T.: Pentru mine Paştele înseamnă o mare bucurie,
că Cel care a înviat din morţi, primul fiind, ne va învia
şi pe noi. Aceasta este o speranţă, o nădejde, cum spunea
şi Apostolul Pavel: “Dacă nu ar fi fost Învierea,
înzădar ar fi şi credinţa noastră!”. Iată de ce
şi apostolii la un moment dat l-au părăsit pe Hristos, pentru
că, socotind că Mesia este veşnic, au avut un moment de
îndoială, mirându-se: “Cum, Mesia poate să
pătimească?”. Nu şi-au dat seama că pentru aceasta a venit
Hristos în lume, ca să arate pildă de trăire. Să-l
împace cu Dumnezeu, nu cu forţa, ci prin propria sa dragoste. Sigur
că iubirea şi forţa sunt două lucruri incompatibile. Omul,
când întâlneşte o persoană dragă, vrea să-şi sacrifice toată
viaţa pentru ea. Aşa a făcut şi Dumnezeu şi aşa
au făcut sfinţii, ca răspuns la această dragoste, aşa
face oricare om, când se căsătoreşte, în
speranţa naşterii unor prunci şi a creării unei familii
sfinte întru Hristos. Iată care este pentru mine trăirea
Paştelui - nu doar mâncarea mielului, ciocnirea ouălor, care
sunt şi ele un atribut al Paştelui, dar unul secundar. Principala este
bucuria Învierii Domnului, care ne reînviază şi pe noi zi
de zi, pentru viaţa veşnică, a împăcării şi
unirii omului cu Dumnezeu.
Cor.: Vă mulţumesc.
Hristos a înviat!
P.T.: Cu adevărat a
Înviat!