Ouă încondeiate

Tradiţia populară spune că, la răstignirea lui Iisus Hristos, Maica Domnului a adus un coş cu ouă pe care a vrut să le dea paznicilor. Aceştia au refuzat darul, batjocorindu-L şi mai mult pe Iisus. Plângând în hohote, Maica Domnului a lăsat coşul la picioarele Răstignitului. Sângele, şiroind din trup, a împestriţat ouăle. Uitându-se la ele, Iisus Hristos a şoptit că din acea zi toţi creştinii vor vopsi ouă roşii. În felul acesta, ouăle roşii au devenit un simbol al Învierii Mântuitorului.

Roşul lor se obţinea din rădăcini de roibă, coji de măr sălbatic sau flori de sovârf. Mai târziu, gospodinele au lărgit aria coloristică, apelând la galben (pe acesta îl obţineau din coajă de ceapă, frunze de gutui), verde (din coajă de nucă verde sau rădăcini de urzică). Urmând străvechile tradiţii şi practicile existente, ţărancele dobândeau, la vopsirea ouălor, armonii cromatice de mare rafinament Şi aici, ca şi în întreaga gamă cromatică a artei noastre populare, se utilizează trei culori primordiale: alb, roşu, negru. La ele se adaugă mai multe nuanţe de galben, verde şi albastru. Româncele basarabene din toate timpurile au dat dovadă de un ales simţ al armoniei, transformând vopsirea ouălor într-o adevărată artă.

Alături de dragoste şi migală, mai există şi o anumită tehnică de încondeiere, ce constă în rezervarea de spaţiu prin acoperire cu ceară şi cufundarea succesivă în diferite culori. Motivele de decorare sunt luate din mediul înconjurător, sau sunt inspirate din izvoadele covoarelor, prosoapelor, din ornamentele vaselor de ceramică, ele deseori amintindu-ne de pictura icoanelor pe sticlă. Întâlnim elemente geometrice, florale, zoomorfe, antropomorfe în astfel de motive ca pomul vieţii, soarele, steaua, şarpele, pasărea, precum şi altele ca prescura, peştele, diferitele linii ce înconjoară oul formând brâe ornamentate, denumite „drumul pierdut”, „calea ciobanului”, „şuvoiul”, „cărăruşa” şi altele.

Deşi vopsitul ouălor este un meşteşug evoluat, transmis din generaţie în genera-ţie, cu părere de rău, nu dispunem de mostre străvechi. Colecţia de ouă încondeiate din depozitele Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală are o vechime de numai câteva decenii. Dar şi aceste ouă fac dovada unui gust artistic elevat. Instrumentul de muncă numit „chişiţă” este foarte simplu. E vorba de o pensulă fină împlântată într-un tubuşor prin care trece ceara fierbinte pentru încondeierea nemijlocită. Suprafaţa oului este împărţită în 2–4 şi mai multe sectoare, în care se desenează modelul dorit. După aceasta oul este introdus în vopseaua fierbând. Locurile marcate cu ceară rămân albe. Procedura se repetă prin cufundarea în alte culori.

Prin anii ‘30–’40 ai secolului XX, în magazinele din Basarabia puteai procura fâşii speciale de hârtii cu diferite ornamente, în care se înveleau ouăle pentru fiert, lipindu-se şi în felul acesta imprimându-se motivele preferate.

În noaptea Sfintelor Paşti pasca şi ouăle vopsite le ducem la sfinţit. Dimineaţa, întorcându-ne de la biserică, după obiceiul din străbuni, punem într-un lighean cu apă un ou roşu şi un bănuţ şi îndemnăm copiii să se spele pe faţă, pentru a fi frumoşi, sănătoşi şi bogaţi.

Într-un mod aparte se împodobeşte şi masa de sărbătoare. Mulţi creştini au obiceiul să semene cu o lună înainte de Paşti grâu într-o farfurie adâncă, lăsându-l să crească circa 4–5 centimetri. Intre aceste fire verzi se plasează câteva ouă încondeiate. Alături se pun cozonacii şi pasca. Masa de sărbătoare este acoperită cu o faţă de masă albă, nu lipsesc şervetele brodate, totul constituind o operă de artă ce încununează munca gospodinei. Ciocnind ouăle roşii, comesenii sunt veseli şi aduc laudă mâinilor care le-au înfrumuseţat cu mult har. Pe timpuri, copiii şi tinerii, luând ouă vopsite în mână, se duceau la scrânciob, la horă. Întâlnind pe cineva în cale, îi ziceau cu bucurie, ca şi acum: “Hristos a Înviat!”.

Azi, pe meleagurile noastre, puţine gospodine mai încondeiază ouă. Este şi aceasta o mare pierdere. Regretabil, dar ultimele decenii de dezastru spiritual au dus la abandonarea multor datini ce constituiau elemente preţioase ale culturii naţionale.

Păstrate în vistieria sufletului nostru, meşteşugurile populare de tot soiul îşi aşteaptă şansa de a ieşi din nou la lumină.

Silvia SĂRĂNUŢĂ, şefa secţiei de etnografie a Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală

“CO”, nr.5, 2002