Nu pot crede
că există mai mare bucurie pentru om, decât a fi mediatorul
copiilor încredinţaţi de familie şcolii spre educare.
Învăţătorul sau educatorul are o
chemare specială pentru această misiune. Munca lui constă
în aceea ca prin sculele sale să dăltuiască în
carnea şi oasele copilului încredinţat azi inima omului de
mâine.
La această
lucrare instructiv-formativă a societăţii contemporane
poate veni şi profesorul de religie. Acesta ar fi în stare, ca
discipol al lui Hristos, să adape sufletele elevilor, atât a celor
mici, cât şi a celor mari, cu apa dătătoare de
viaţă a Mântuitorului.
Scriu aceste rânduri, reamintindu-mi de
sentimentele ce le-am avut încă pe când eram copil. Şi
astăzi am în faţa ochilor mâna blândă a mamei,
ce-mi ridica mânuţa pentru a mă învăţa
să-mi fac semnul crucii. Îmi amintesc şi acum lumina lină
a candelei ce sta în faţa icoanei din ungherul casei, lumină
care mi se părea că vine dintr-o altă lume, mai curată, mai
frumoasă, mai dulce. Printre primele cuvinte pe care încercam
să le pronunţ cu ajutorul mamei au fost Dumnezeu, Biserică.
Astăzi lucrurile s-au schimbat mult şi, cu
regret, nu înspre bine. Părinţii au grijă mai mult de
necesităţile fiziologice ale copilului, considerând că
dacă acesta este hrănit şi îmbrăcat, are tot ce-i
trebuie pentru a deveni un om bun. De
după mulţimea de „boarfe”
sufletul copilului nici nu se vede.
Ce fel de educaţie să-i mai dau, dacă de
dimineaţă până în noapte mă spetesc pentru a-l
întreţine? - acesta este răspunsul pe care îl putem auzi
cel mai des de la părinţii care sunt învinuiţi că
nu-şi educă copiii, îi lasă la voia întâmplării.
Iar cei care încearcă să-şi educe urmaşii, o fac
în cele mai dese cazuri apelând la reţetele filozofilor sau
a „învăţaţilor”,
acordând prioritate raţiunii.
Desigur, şi raţiunea are locul ei în
procesul educativ, dar un copil are nevoie mai mult de inima
părinţilor decât de lecţiile de morală sterilă,
pe care le aude atât de des. Raţiunea, oricât de
puternică ar fi, să nu uităm că este doar o slugă
şi nu un stăpân, şi are rost atâta timp cât
poate sluji binele. Prejudecăţile raţionaliste întârziate,
de sorginte ateo-comunistă, nu trebuie să ne împiedice a
începe educaţia religioasă alături de cealaltă
educaţie.
Religia este o geometrie a metafizicii, e un mister
organizat, care se adresează inimii, sufletului omului. Poate că este
cazul ca cei care hotărăsc soarta copiilor noştri să-şi învingă
prejudecăţile şi să permită sufletelor copiilor, prin
intermediul orele de religie, să se expună luminii transcendentale,
precum mugurele pomului e supus
iradierii razelor luminii solare. Şi atunci sufletul copilului, ca şi mugurii pomilor, va înflori şi va
aduce roada cuvenită.
Părintele D. Stăniloaie spunea că „fiecare
copil vine la existenţă ca un mod propriu al umanităţii,
spre îmbogăţirea ei. Fiecare e chemat să se
încadreze în unitatea umanităţii şi niciodată
nu e perfect definit în ceea ce aduce şi reprezintă el. Fiecare
e adus la existenţă cu porunca smerită de a
învăţa de la alţii şi cu pornirea generoasă de
mai târziu de a învăţa pe alţii”.
Cea dintâi condiţie pentru o educaţie
eficientă este de a introduce omul într-un sistem religios
încă în timpul copilăriei. Morala ce se desprinde din
religie va face din aceşti copii oameni adevăraţi, care vor
şti să iubească pe aproapele (părinţi, fraţi,
profesori, colegi etc.), cunoscând sensul adevărat al vieţii.
Numai în acest caz viitorul cetăţean va avea o scară
axiologică eficace, care îl va ajuta să rezolve corect
problemele cu care se va întâlni în viaţă.
Lucrul acesta, datorită curăţeniei
sufleteşti, îl înţeleg copiii, uneori mai bine
decât maturii.
Iată
doar câteva gânduri ale unor copii care au avut posibilitatea
să frecventeze orele de religie:
„Ora de religie este cea mai aşteptată şi
frumoasă. Cred că educaţia creştină este
binevenită acum, când lumea este atât de preocupată numai
de posibilitatea de a se îmbogăţi pe orice cale, uitând
de morala creştină” (Nina Filimon)
„La ora de religie am înţeles că viaţa noastră are sens. Am aflat
despre Mântuitorul Iisus care ne iubeşte” (Olga Popuşoi).
„Ora de religie ne aduce atâta bucurie şi
linişte, încât am putea să o asemănăm unei
insule în mijlocul unui ocean în timp de furtună” (Eugen
Coliban).
„Pentru mine ora de religie e o clipă de bucurie
şi durere: bucuria apare odată cu sunetul de la începutul
lecţiei, iar durerea când se sfârşeşte lecţia”
(A. Balan).
Preot
Andrei Popovici
„CO”, NR. 6, 2002