Războiul
împotriva lui Dumnezeu, încheindu-se prin proclamarea regatului
nimicului, care înseamnă timpul dezordinii şi al
absurdităţii, întregul plan prezidat de Satana – acestea sunt,
pe scurt, credinţa şi semnificaţia nihilismului.
Primul
şi cel mai evident moment din programul nihilismului este distrugerea
Vechii Ordini. Vechea Ordine era pământul hrănit de
Adevărul creştin, din care oamenii îşi trăgeau
rădăcinile. Legile şi instituţiile ei, chiar şi
obiceiurile se bazau pe acest Adevăr şi erau închinate
propovăduirii lui. Aşezămintele sale erau înălţate
spre slava lui Dumnezeu şi condiţiile de trai, în general
primitive, dar naturale, slujeau ca o aducere aminte permanentă a locului
umil pe care omul îl ocupă aici, al dependenţei faţă
de Dumnezeu, până şi puţinelor binecuvântări
lumeşti, de care omul se bucura, şi a adevăratei lui case, care
se află departe de această "vale a plângerii",
în Împărăţia Cerurilor. Războiul
împotriva lui Dumnezeu şi a Adevărului Său cere
distrugerea fiecărui element al acestei Vechi Ordini, iar aici, virtutea
specific nihilistă intră în scenă.
Violenţa nu este un capitol pur
întâmplător al revoluţiei nihiliste, ci este o parte a
esenţei sale. După dogma marxistă, "forţa este
moaşa fiecărei societăţi vechi, însărcinate cu
una nouă". Apelul făcut violenţei şi chiar un anumit
fel de extaz, experimentat la folosirea acesteia, abundă în
literatura revoluţionară. Bakunin a invocat "pasiunile
rele" şi a pledat pentru dezrobirea "anarhiei populare"
în distrugerea universală, iar "catehismul
revoluţionar" este promotorul violenţei neîndurătoare.
Marx s-a înflăcărat în pledoaria sa pentru "teroare
revoluţionară" ca mijloc de grăbire a apariţiei
comunismului, iar Lenin a definit dictatura proletariatului ca pe o
"dominaţie nestingherită de lege şi bazată pe
violenţă". Incitarea demagogică a maselor şi
apariţia celor mai josnice pasiuni ca scopuri revoluţionare a fost,
pentru o bună bucată de vreme, o practică nihilistă
obişnuită. Spiritul violenţei e întruchipat în mod
evident în secolul nostru de regimurile nihiliste ale bolşevismului
şi naţional-socialismului (fascismului). Aceştia şi-au
asumat rolurile principale în misiunea nihilistă a distrugerii
Vechii Ordini.
Între Revoluţia Distrugerii şi paradisul
terestru se află un stadiu de tranziţie, numit de marxişti
"dictatură a proletariatului", în acest stadiu putem vedea
o a doua funcţie a violenţei. Puterea sovietică nihilistă a
fost cea mai necruţătoare şi mai sistematică în
dezvoltarea acestui stadiu, însă exact aceeaşi misiune este
îndeplinită şi de
realiştii lumii libere, eforturile cărora au fost
încununate cu succes în simplificarea tradiţiei creştine
în transformarea ei dintr-un sistem pentru promovarea
"progresului" lumesc. Idealul realiştilor sovietici şi
occidentali este identic, urmat de către primii printr-o
înflăcărare nătângă, iar de cei de ai doilea
printr-un mod mai spontan şi sporadic, nu întotdeauna prin
guvernanţi, ci fiind încurajaţi de aceştia,
bazându-se pe iniţiativa personală şi pe ambiţie.
Realiştii din întreaga lume preconizează
o cu totul nouă ordine, bazată în întregime pe oameni
fără Dumnezeu şi pe ruinele Vechii Ordini, a cărei temelie
era de natură divină. Revoluţia nihilismului, dorită sau
nu, este acceptată; iar prin truda muncitorilor de pretutindeni se
iveşte o împărăţie nouă, pur umană,
în care apologeţii ei văd un "pământ nou",
nevisat de vremurile apuse, un pământ în întregime
exploatat, controlat şi organizat de dragul omului şi împotriva
Adevăratului Dumnezeu.
Nici un loc nu se află la adăpost de imperiul
necruţător al acestui nihilism. Peste tot oamenii urmăresc cu
înflăcărare înfăptuirea "progresului",
în lume s-a creat un vid spiritual, care i-a împins pe oameni
într-o activitate febrilă, promiţând izbăvirea de el
(de vid), către care se îndreaptă tot ceea ce este lumesc.
În comunism un rol important este jucat de ura împotriva
duşmanilor reali sau imaginari (însă în primul rând
împotriva lui Dumnezeu), pe care revoluţia lor i-a detronat, o
ură care îi îndeamnă să reconstruiască lumea
împotriva Domnului. În oricare dintre aceste cazuri, e vorba de o
lume rece şi inumană, pe care oamenii fără Dumnezeu o
modelează, o lume în care există pretutindeni
eficienţă şi organizare şi nicăieri iubire şi
respect. Acelaşi spirit malefic este prezent în boala
planificării totale, de pildă în "măsurile anticoncepţionale",
în experimentele care se îngrijesc de controlul
eredităţii şi al minţii etc.
"Organizarea" nihilistă (adică
transformarea totală a pământului şi a
societăţii prin maşini, arhitectură modernă şi
design, ca de altfel şi filozofia "ingineriei umane" care o
însoţeşte) este o consecinţă a acceptării
incompetente a industrialismului şi tehnologiei, care sunt
propovăduitoarele deşertăciunii lumeşti care,
neverificată, trebuie să sfârşească printr-o tiranie.
Odată cu aceasta, putem vedea şi punerea în practică a
dezvoltării filozofice despre care am mai vorbit: transformarea adevărului
în putere. Deoarece, dacă există adevăr, puterea nu
cunoaşte nici o oprelişte, în afară de cea
împinsă de mediul în care funcţionează, sau de o
putere mai mare care i se opune. Puterea acestei lumi, în care
nihiliştii cred aşa cum creştinii cred în Sfânta
Treime, nu va putea niciodată să elibereze, ci numai să
înrobească.. Numai în Hristos, care "a biruit lumea"
(Ioan 16, 33) există izbăvire de acea putere, chiar şi
când puterea va deveni absolută.
Distrugerea Vechii Ordini şi organizarea
"noului pământ" nu sunt altceva decât
pregătirea pentru o lucrare mai semnificativă şi mai rău
prevestitoare decât oricare alta - transformarea omului.
Ce este, de fapt, această mutaţie, acest tip de
"om nou"? Este omul lipsit de rădăcini, discontinuu
faţă de un trecut, pe care nihilismul l-a desfiinţat. Este
materialul brut al visului oricărui demagog – "gânditorul
liber" şi sceptic, închis numai faţă de adevăr,
dar deschis către orice nouă modă intelectuală. Este cel
care caută un fel de "revelaţie", gata să creadă
în orice este nou, pentru că adevărata credinţă a
fost anihilată în el. Este omul autonom, prefăcându-se
umil numai pentru că îşi cere "drepturile",
însă cu toate acestea plin de trufia de a considera că totul i
se cuvine într-o lume în care nimic nu e interzis în mod
autoritar. Este omul momentului, fără conştiinţă sau
valori, şi astfel aflat la cheremul celor mai puternici
"stimule". Este revoltatul care urăşte orice
constrângere şi autoritate, pentru că el însuşi este
propriul şi singurul său zeu. Este omul mulţimii, redus şi
simplificat la extrem, capabil numai de ideile cele mai elementare şi,
totuşi, dispreţuitor faţă de oricine îşi
îngăduie să înfăţişeze lucrurile superioare
sau complexitatea reală a vieţii.
Aceşti oameni formează cu toţii un singur om,
omul a cărui modelare a fost tocmai scopul nihilismului, însă
simpla descriere nu-i poate face dreptate acestui om. Trebuie mai
întâi să-i priveşti chipul. Şi o atare imagine a
fost de curând zugrăvită. Este imaginea picturii şi
sculpturii contemporane, care a luat fiinţă după cel de al
doilea război mondial, pentru a întruchipa realitatea
zămislită de cea mai concentrată epocă a nihilismului din
istoria omenirii. S-ar părea că înfăţişarea
omenească a fost "redescoperită" în această
artă. Din haosul abstractizării totale ies la iveală figuri
identificabile, în această artă cu siguranţă nu este
vorba de omul creştin, făcut după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu, pentru că omul "modern" nu mai poate crede
în El. Nu este vorba nici despre omul, într-o oarecare
măsură slăbit, al vechiului umanism, pe care toţi
gânditorii "avansaţi" îl consideră compromis
şi demodat. Nici măcar despre omul desfigurat al artei cubiste
şi expresioniste de la începutul secolului nostru. Acesta
începe mai degrabă acolo unde arta se termină,
încercând să pătrundă pe un nou tărâm,
pentru a descrie "omul nou".
Observatorului creştin ortodox, preocupat nu de ceea
ce avangarda consideră la modă ori sofisticat, ci de adevăr,
i-ar trebui numai puţină reflectare pentru a pătrunde secretul acestei
arte: în cadrul ei nu e vorba deloc despre om. Este o artă în
acelaşi timp sub-umană şi demonică. Nu omul este subiectul
acestei arte, ci o creatură mai josnică, ce a luat naştere din
adâncuri necunoscute. Arta contemporană celebrează
naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor mai profunde,
sub-umanitatea.
Confruntându-se
cu imaginea noului tip uman, imagine brutală şi dincolo de orice
închipuire, fiind în acelaşi timp aşa de
nepremeditată, consecventă şi răspândită
în arta contemporană, omul este imediat prins în capcană
şi întreaga oroare a stării lui actuale îl loveşte
cu o forţă pe care nu va fi în stare să o uite prea
repede.
(În
text au fost folosite materiale din "Nihilismul şi Revelaţia lui
Dumnezeu" de părintele ieromonah Serafim Rose)
„CO”, nr. 6, 2002