Odată cu renaşterea spirituală a
populaţiei Republicii Moldova, survenită paralel cu cea
naţională, s-au putut observa fenomene prejudicioase pentru
spiritualitatea tradiţională, bazată aproape în exclusivitate
pe principiile creştine, promovate aici din vremurile străvechi de
către Biserica Ortodoxă. Pluralismul spiritual este un principiu nou
atât pentru societatea abia ieşită dintr-un vid spiritual de
durată, cât şi pentru tradiţiile locale, de aceea o
acomodare la noile realităţi este anevoioasă şi cere un
termen de realizare îndelungat.
Pe scena religioasă a R. Moldova au apărut în ultimii ani multiple structuri şi organizaţii, care au recrutat din rândurile populaţiei un mare număr de adepţi. Acest fapt se datorează mai cu seamă lipsei unei instruiri adecvate a cetăţenilor în ceea ce priveşte pericolul sectar căruia îi sunt expuşi, precum şi tendinţa de a acoperi cât mai rapid vidul spiritual creat în perioada ateismului militant. Expansiunea sectară, acest fenomen secundar, însă nociv şi de amploare crescândă, ce însoţeşte procesul de revenire la plinătatea vieţii spirituale, se dovedeşte a fi unul de o agresivitate deosebită. Activând pe un teritoriu lipsit de un cadru legislativ coerent în ceea ce priveşte depistarea şi obstrucţionarea prozelitismului religios, sectele ce au invadat Republica Moldova în ultimii 10-12 ani s-au implantat rapid şi fără prea mari probleme pe un teritoriu care, chiar dacă cu întreruperi, s-a bucurat de o asistenţă duhovnicească mai mult decât competentă, însă exercitată de o Biserică ce s-a pomenit expusă şi neajutorată în contextul reformelor culturale şi sociale ce s-au produs în ultima perioadă.
Deşi Biserica Ortodoxă are, după cum a
şi avut întotdeauna, suficiente argumente în favoarea
superiorităţii sale nete asupra altor organisme religioase, aceste
argumente nu sunt utilizate nici pe departe la valoarea lor maximă,
deoarece ele presupun un dialog civilizat şi riguros cu celelalte culte prezente
pe teritoriul păstorit de ea, dialog care este evitat cu
îndărătnicie de către cultele respective. Uneori acest
dialog este substituit de conflicte locale sporadice, provocate de persoane
străine intereselor Bisericii, însă cel mai ades el degradează
în speculaţii prozelitiste, calomnioase şi nocive pentru
Biserică. Ca orice atac prozelitist, aceste speculaţii nu se emit sub
observaţia unor reprezentanţi avizaţi ai Bisericii, ci
preferă să atace persoane nepregătite, care nu posedă
cunoştinţele necesarepentru a le da o ripostă pe
măsură.
Prozelitismul sectar este o problemă mai
degrabă a societăţii decât a Bisericii, deoarece,
deşi operează aparent cu terminologii şi concepte religioase,
cărora li s-ar putea aduce lesne o critică ortodoxă,
prozeliţii insistă mult asupra factorului social, cum ar fi
bunăstarea, succesul sau afirmarea. Stadiul de dezbatere teologică
este depăşit cu uşurinţă de către recrutorii
religioşi actuali, deoarece acesta este, în marea lui parte, evitat
şi accentul cade, de obicei, dincolo de domeniul doctrinar - în cel
etico-moral, social, cultural etc. Din acest motiv, însăşi
societatea, ca instituţie, trebuie să-şi poată apăra
valorile şi membrii săi de pericolul multiplan venit din partea
expansiunii sectare, deoarece anume ea este cel mai mult prejudiciată de
acesta. Biserica, în virtutea calităţii ei de structură
divino-umană, în virtutea principiilor şi dogmelor sale prin
care se prezintă, este în afara pericolului propriu-zis - nici o
oricare altă instituţie nu o poate înlocui, nu o poate priva de
funcţia ei mântuitoare, nu îi poate diminua importanţa
şi valoarea. Biserica se simte ocrotită prin harul dumnezeiesc, de
aceea siguranţa supravieţuirii ei în calitate de Biserică
Apostolicească şi Sobornicească, Trup al lui Hristos,
garanţie a mântuirii nu este şi nici nu poate fi supusă
vreunei îndoieli. Cu totul altceva este faptul că Biserica
îşi apără păstoriţii de rătăciri,
eresuri şi diverse forme de idolatrie. Această activitate a ei este
justificată, deoarece, în virtutea posturii ei de unică
deţinătoare a plinătăţii ecleziale, Biserica nu poate
să nu releve adevărurile încredinţate ei şi,
implicit, nu poate să nu le apere.
Dialogul dintre Biserică şi alte confesiuni
eterodoxe este văzut, din acest unghi, nu ca o dispută de la egal la
egal, cum se pretind a sta lucrurile, în lumina unei societăţi
secularizate şi pluriculturale, ci o apologie ortodoxă, o
apărare a adevărului relevat prin Biserică şi o promovare a
lui.
Ca şi în majoritatea oraşelor provinciale
din Republica Moldova, or. Străşeni a cunoscut de timpuriu o
prezenţă sectară, imediat ce s-a ivit momentul prielnic pentru
predică a diverşilor misionari eterodocşi, adică imediat
după anul 1991. Deşi s-au perindat în număr mare,
puţini dintre aceşti misionari au reuşit să
întemeieze vreo organizaţie ce le-ar fi permis o stabilitate
misionară (adunare, grup de familii etc.), aparenţa lor a fost mai
mult sporadică, sau din cauza unui eşec în
răspândirea învăţăturii, sau s-a produs doar ca
o testare a terenului în vederea unor implicări mai serioase pe
viitor. Tot în virtutea statutului său de oraş provincial,
Străşeniul nu a avut parte de un prozelitism agresiv ca, de exemplu,
cel proferat în capitală, deoarece, vorbind în limbajul
misionarilor sectari, "este închistat spiritual" - nu poate
"ieşi din nişte clişee" conservate de tradiţia
locală. Astfel de secte, cum ar fi crişnaiţii, harismaticii,
mooniştii nu au putut prinde rădăcini în oraş, parte
datorită exoticului strident, sfidător, parte datorită
practicilor cultice incompatibile cu principiile morale sau de conduită
ale societăţii. Sectele care au reuşit să treacă de
bariera afirmării sunt foarte puţine: iehoviştii, baptiştii
şi adventiştii de ziua a 7-a - după cum vedem, secte cu o
îndoctrinare docilă, rigidă, cu o doză sporită de
platitudine, însă (cu o rezervă nesemnificativă în
cultul adventist), nicidecum ţipătoare ca comportament. Toate aceste
trei secte amintite îşi recrutează adepţii în
acelaşi areal social - diletanţi spirituali şi morali,
nesatisfăcuţi de starea de lucruri existentă, care văd
în aderarea la o altă confesiune un mod de a protesta, de a se
evidenţia, de a-şi pune în valoare unele capacităţi.
O altă motivaţie, specifică, de altfel, întregului spaţiu
ex-comunist, este bunăstarea materială pe care sectanţii o
promit sau o fac a se lăsa bănuită în urma convertirii.
Însă ambele motivaţii, indiferent dacă prevalează
vreo una, se întâlnesc "organic" la aproape toţi
noii adepţi, aşa încât, de obicei, una serveşte
drept posibilitate tentantă de realizare, cealaltă - factorul decisiv
al alegerii. Oricum
activitatea sectară are, până când, o amploare
moderată în Străşeni şi cuprinde, în mare
parte, persoane care nu au fost efectiv rupte de la Ortodoxie - aceştia
s-au alterat spiritual cu mult înainte de convertire, au avut o antipatie
accentuată faţă de tradiţia în care trăiesc
şi au predispoziţii îndoielnice spre experienţe spirituale
veritabile. Ca procent, sectanţii abia de întrunesc 3-4% din
numărul total de locuitori ai oraşului, însă prin
insistenţa de care dau dovadă în osteneala
răspândirii
învăţăturii lor, fac ca prezenţa lor să
fie mereu simţită. Din cauza că nu dispun de teologii avansate,
aceste secte preferă predica cu cea mai mare priză la o anumită
categorie de public - milenarismul, spiritul apocaliptic, de Armaghedon,
indiferent dacă conţinutul acestor predici corespunde doctrinelor
iniţiale ale sectei. In general, în această privinţă,
sectanţii sunt maleabili, în scopul recrutării chiar şi iehoviştii
pot uneori "închide ochii''. Mulţi dintre membrii sectelor abia
dacă sunt conştienţi de faptul că alegerea lor este extrem
de serioasă pentru viitorul sufletului lor şi se regăsesc în
extaze mistice mediocre, fără substanţă, în limitele
permise de propria imaginaţie, bunul plac şi o doctrină de
duzină, capabilă să satisfacă doar nişte suflete
lipsite de profunzime.
Petru Eşanu, absolvent al Seminarului Teologic
din Chişinău