Schimbarea la faţă a Domnului

Domnul nostru Iisus Hristos, la treizeci şi trei de ani de la naşterea Sa, şi în al treilea an al propovăduirii Sale, apropiindu-se de patima cea de bună voie, pentru mântuirea noastră, S-a dus în Cezareea lui Filip şi, după cuvintele pe care le-a zis Petru acolo: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Matei 16, 16), a început a spune ucenicilor săi că se cade să meargă la Ierusalim, să pătimească mult de la farisei, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât. Din această pricină, ucenicii săi s-au întristat, mai ales Petru, care-L oprea, zicându-I: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple aceasta” (Matei 16, 22). Atunci, ridicând mâhnirea lor, a făgăduit unora dintre ei că, după puţine zile, le va arăta lor Slava Sa, zicând: „Sunt unii din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa” (Matei 16, 28). Deci, trecând ca la opt zile după aceea, Domnul a plecat în Cezareea lui Filip, în hotarele Galileii, la muntele Taborului, mergând după El ucenicii Săi şi mult popor. Dar, de vreme ce era obiceiul Domnului Hristos ca rugăciunile cele către Dumnezeu-Tatăl să le facă singur, despărţit de ucenicii Săi, a lăsat sub munte poporul şi ucenicii şi a luat numai pe trei din ei - pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan. Apoi s-a suit cu ei pe munte, ca să se roage. Acolo, depărtându-se puţin, s-a urcat la un loc înalt şi se ruga, iar cei trei ucenici, osteniţi, se luptau cu somnul, precum zice Evanghelistul Luca: „Iar Petru şi cei ce erau cu El erau îngreuiaţi de somn" (Luca 9, 32). Dar, când s-au deşteptat bine, Hristos s-a schimbat la Faţă, strălucind cu slava dumnezeirii Sale. Şi au stat înaintea Lui, prin porunca Lui, doi Proroci: Moise, dintre cei morţi, şi Ilie din Rai, şi grăia cu ei despre patima Lui şi despre ceea ce avea să se săvârşească la Ierusalim. Astfel Apostolii, deşteptându-se, au văzut slava Lui cea negrăită, Faţa cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe ca zăpada şi doi bărbaţi stând şi grăind cu El şi s-au înspăimântat. Apoi Duhul Sfânt le-a descoperit lor că bărbaţii aceia erau Moise şi Ilie, şi au înţeles vorba lor despre patima lui Hristos, cea de bunăvoie. Deci, Apostolii stăteau cutremuraţi, ascultând cele ce se grăiau şi îndulcindu-se de vederea slavei celei dumnezeieşti, pe cât putea să îngăduie vederea ochilor trupeşti, căci atât cât putea suferi firea omenească, le-a arătat lor Domnul. Este cu neputinţă omului muritor sa vadă Dumnezeirea cea fără de moarte şi nevăzută, precum demult i-a răspuns Dumnezeu lui Moise, care se ruga să-i arate slava Feţei Sale celei dumnezeieşti la vederea ochilor, zicând: „Nu poate vedea omul Faţa Mea şi să trăiască” (Ieşire 33, 20)..

Deci, sfârşindu-se vorba lui Hristos cu Moise şi Ilie, i-a părut rău lui Petru că Prorocii vor să se ducă de la vederea lor. Ei doreau neîncetat acea măreaţă slavă a lui Hristos, ca să se îndulcească de vederea cinstiţilor Proroci, şi Petru a luat îndrăzneala de a zice: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie” (Luca 9, 33). Pe când grăia acestea, un nor luminos a umbrit pe Apostoli, înconjurând vârful muntelui. Atunci Apostolii s-au speriat şi, apropiindu-se de Hristos, au intrat şi ei în nor, dar îndată s-a auzit glas din nor, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în Care am binevoit; pe acesta ascultaţi-L” (Matei 17, 5). Datorită acestui glas venit de sus, le-a pierit Apostolilor toată puterea şi, temându-se mult, au căzut cu feţele la pământ. Deci, căzând

Pe scurt, la întrebarea, cu ce scop a săvârşit Domnul Schimbarea Lui la Faţă de pe Tabor, răspunsul Bisericii este următorul: Mântuitorul, ştiindu-se pe drumul spre ei, slava Domnului s-a luat de la vederea lor. Iar Domnul, apropiindu-se, s-a atins de ucenicii care zăceau la pământ, zicându-le: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi” (Matei 17, 7).

Ucenicii, ridicându-şi ochii, n-au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus Hristos, singur. Apoi, pogorându-se ei din munte, Domnul le-a poruncit să nu spună nimănui despre întâmplarea aceea, până ce, după primirea patimilor şi a morţii. El va învia, a treia zi, din mormânt. Şi ei n-au spus nimănui nimic din cele ce văzuseră. Ierusalim, drumul spre patimă, cruce şi moarte, şi cunoscând omeneasca slăbiciune a Apostolilor, n-a vrut să-şi lase ucenicii doborâţi sub lovitură. Cu schimbarea Lui la Faţă, Domnul a ridicat şi a îmbărbătat inima lor faţă de sminteala crucii, ce urma să fie. Umilirile, oricât de adânci, ale patimilor şi morţii Mântuitorului, nu vor mai fi în stare să clatine credinţa unor oameni, care au cunoscut dumnezeirea ascunsă a Învăţătorului lor. Patimile şi moartea Mântuitorului nu mai sunt un sfârşit, ci dovezi că El s-a dat morţii de bunăvoie, pentru mântuirea lumii. În cântările ei, Biserica îşi mărturiseşte, fără ocol, această înţelegere, zicând: „În munte Te-ai schimbat la Faţă şi, pe cât au cuprins ucenicii Tăi slava Ta, Hristoase Dumnezeule, au înţeles că, dacă Te vor vedea răstignit, să cunoască patima Ta cea de bunăvoie şi lumii să propovăduiască că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui." (Condacul la 6 august).