EUTANASIA
Având un
caracter anticreştin, care contravine poruncii dumnezeieşti „Să
nu ucizi”, Biserica nu admite eutanasia, deoarece ea înseamnă
ucidere
Prin eutanasie, care din
greceşte înseamnă
„moarte frumoasă” sau uşoară, se subînţelege
ajutorul medicului în curmarea vieţii bolnavului ce suferă de o
boală incurabilă. Pentru prima dată în istoria omenirii
eutanasia a fost legiferată în anul 1906 în statul Ohio, SUA.
A fost practicată şi în Germania hitleristă, unde erau omorâţi
copii nou-născuţi cu neajunsuri fizice, bolnavii incurabili şi
invalizii. Mai târziu, în unele state eutanasia a devenit ceva
normal. Numai în anul 1995, în Olanda, au murit prin eutanasie 3%
din cei decedaţi.
Oricât de strictă ar fi
legea eutanasiei, în privinţa „apărării” drepturilor
bolnavilor, viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu, trebuie apărată
şi nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide propria
moarte, ar trebui să i se dea bolnavului dreptul de a apela la mila lui
Dumnezeu, fiindcă orice suferinţă pentru om este o posibilitate
de a-şi ispăşi păcatele prin pocăinţă, de „a
împlini lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul lui, adică
Biserica” (Cor. 1,24).Potrivit învăţăturii
creştine, omul are trei mari datorii: faţă de Dumnezeu, pe care
trebuie să-L iubească cu toată inima lui, cu tot sufletul lui şi
cu tot cugetul lui; faţă de
el însuşi şi faţă de aproapele, pe care trebuie
să-l iubească ca pe sine însuşi (Matei 22,37-39).
Dragostea de sine trebuie să cuprindă întreaga persoană
umană – trup şi suflet, având grijă - în primul
rând - de suflet (fiindcă, ce-i va folosi omului dacă ar
câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde?”
(Matei 16,26), dar având grijă şi de sănătatea
trupului, pentru a-l putea folosi în slujbă lui Dumnezeu şi a
aproapelui, atât timp cît este rânduit de Creator. În
caz de boală, ne putem îndepărta de Dumnezeu, sau ne putem uni
mai strâns cu El. În primul rând, trebuie să cerem
ajutor de la Domnul nostru Iisus Hristos, care este „Doctor al sufletului
şi al trupului”, pentru că El a venit să vindece şi să
mântuiască omul întreg, trup şi suflet. De aceea,
în faţa oricărei suferinţe, trebuie să dăm
dovadă de răbdare şi să ne rugăm lui Dumnezeu să
ne trimită ajutorul de care avem nevoie, aşa cum ne-a
făgăduit Mântuitorul: ”Şi toate câte veţi cere,
rugându-vă cu credinţă, veţi primi”(Matei 21,22). E
necesar să apelăm şi la ajutorul medicului, pe care trebuie
să-l cinstim cu cinstea ce i se cuvine, căci şi pe el l-a
făcut Domnul, „să nu se depărteze de la tine, căci şi
de el ai trebuinţă” (Sirah 38,112). Medicul trebuie să fie
pregătit din punct de vedere profesional şi totodată moral.
Datoria lui este de a lupta pentru sănătatea pacientului, iar celor
în stadiul de pe urmă să le aline suferinţele şi nu
este în drept să grăbească în mod intenţionat
procesul natural al morţii.
Pentru
creştini, boala şi suferinţa au un sens
Viaţa trebuie trăită potrivit poruncilor
divine, în scopul dobândirii mântuirii. Sănătatea
fizică nu-i foloseşte omului la nimic, dacă nu este
orientată spre mântuire, iar boala şi suferinţa nu trebuie
să-l sperie, pentru că ele îi afectează numai trupul, dar
nu-i pot ucide şi sufletul. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur
spune: „Dacă sufletul este sănătos, boala trupului nu poate
să-i cauzeze omului nici o pagubă”. Dacă nu recunoaştem
bolii un sens, vom fi cuprinşi de teamă, disperare, descurajare,
tristeţe, nervozitate, care nu numai că nu ne uşurează
suferinţele trupului, dar ne pot îmbolnăvi şi sufletul. De
aceea, Sf. Părinţi ne îndeamnă să nu ne preocupe mai
întâi cauzele bolilor şi suferinţelor, nici mijloacele de
combatere a lor, „ci să degajăm semnificaţia pe care ele o
îmbracă în cadrul relaţiei noastre cu Dumnezeu şi
să punem în evidenţă care poate fi rolul lor în
perspectiva mântuirii noastre. Boala înţeleasă astfel are
ca efect nu strivirea omului sub povara suferinţei, ci întoarcerea
sa la Dumnezeu (...), apropierea sa de El ca de adevăratul său
început şi sfârşit”. Dumnezeu nu a îngăduit
boala pentru a ne coborî, ci pentru că a vrut să ne facă
mai buni, mai înţelepţi şi mai supuşi voinţei
Sale, ceea ce este temeiul a toată mântuirea. În orice
boală, Dumnezeu ne vorbeşte despre mântuirea noastră
şi-şi exprimă voinţa de a ne ajuta să o realizăm.
Când este bolnav şi suferă, creştinul are prilejul
să-şi arate şi să-şi întărească
credinţa, să dea dovadă de răbdare, care este izvorul altor
virtuţi, după cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel:
”Suferinţa, aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar
încercarea nădejde”(Romani 5, 3-4).
Prin moarte creştinul înţelege
sfârşitul vieţii pământeşti, ce constă
în despărţirea sufletului de trup. Omul, singura creatură
care ştie că va muri, este îngrijorat de moarte. Cei
necredincioşi, ataşaţi de plăcerile lumii acesteia, privesc
moartea cu spaimă, deoarece ei cred că odată cu moartea se
sfârşeşte totul. Omul credincios oferă morţii un
sens, socotind-o ca o poartă prin care trece spre existenţa
veşnică, pentru că „nu se poate merge la Dumnezeu fără
a se trece prin moarte”. Dacă înainte momentul morţii, din
punct de vedere a medicinii, era considerat clipa opririi ireversibile a
respiraţiei şi a circulaţiei sanguine, datorită
modificării tehnologiei de reanimare, aceste importante funcţii
vitale pot fi întreţinute în condiţii artificiale timp
îndelungat, în dependenţă de decizia medicului.
Prelungirea vieţii pe cale artificială menţine vitalitatea numai
anumitor organe. De aceea, această problemă nu întotdeauna este
obligatorie. Acest proces uneori prelungeşte suferinţa bolnavului,
lipsindu-l de dreptul la un „sfârşit creştinesc al vieţii,
fără durere, neînfruntat, cu pace”, pentru care creştinii
ortodocşi se roagă la fiecare slujbă divină.
Întrucât nimeni nu-şi cunoaşte momentul morţii,
trebuie să ne conformăm viaţa lui Dumnezeu, pentru a fi
pregătiţi în orice clipă de viaţa de dincolo de
mormânt.
Din punct de vedere al medicinii, eutanasia poate fi
pasivă sau activă. Cea pasivă se reduce la întreruperea
tratamentului şi decuplarea bolnavului de la aparatajul medical. Prin cea
activă se subînţelege stingerea uşoară prin
medicamente a bolnavului, adică medicul îi face bolnavului o
injecţie care îi produce o moarte rapidă. Pentru acest motiv,
eutanasia trebuie considerată o crimă, deoarece astfel se curmă
viaţa unui om. De fapt, eutanasia înseamnă „o execuţie” de
comun acord cu un bolnav care nu mai suportă durerile. Medicul vine
şi îl ucide în condiţiile stabilite de bolnav, la ora
fixată de el.
Unii care militează pentru legiferarea eutanasiei,
consideră că ea face parte din drepturile omului şi
transferă „puterea medicului în mâinile bolnavului, pentru
a-şi decide soarta”. De fapt, medicul nu-l eliberează numai pe bolnav
de suferinţă, eliberează familia şi societatea de bolnavul
devenit o povară inutilă, dacă nu cumva în spatele eutanasiei
nu se ascund şi interese meschine, cum ar fi moştenirea.
Potrivit celei mai sigure aprecieri medicale, oprirea sau
retragerea tuburilor de hidratare şi hrănire poate fi
considerată o opţiune morală doar când pacientul este
într-o stare de comă ireversibilă, sau când el este
conştient, deşi se află evident în ultimele faze ale
procesului morţii şi cere repetat ca hrana şi lichidul să
fie oprite. Acest al doilea caz nu constituie eutanasie activă sau
sinucidere. El acceptă mai degrabă realitatea morţii iminente
şi lasă ca boala sau trauma trupească să-şi urmeze
cursul natural, acolo unde îngrijirea medicală nu mai poate reda
sănătatea.
Atitudinea faţă de muribund trebuie să-şi aibă temeiul în cele două porunci: „Să nu ucizi” şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dar iubirea faţă de aproapele nu înseamnă să-i curmi viaţa din milă, pentru a-l scăpa de dureri, ci înseamnă să-l ajuţi să suporte durerea. Să i se dea toate îngrijirile medicale şi să se urmărească cu multă atenţie alinarea durerilor, pentru ca acestea să nu devină de nesuportat până în clipa în care se predă lui Dumnezeu.
Rugăciunea
săvârşită în comuniune de preot şi
credincioşi are o mare putere spirituală pentru vindecarea celor
în suferinţă
În timpul bolii, trebuie să avem
încredere în Dumnezeu, căci „El nu va îngădui ca
să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată
cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi
răbda” (I Cor. 10, 13). Atunci când ajutorul lui Dumnezeu
întârzie, să nu deznădăjduim, ci să avem
răbdare, aşa cum ne învaţă Mântuitorul: „Prin
răbdarea voastră, veţi dobândi sufletele voastre” (Luca
21, 19) şi „cel ce va răbda până la
sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22). Sf.
Apostolul Iacov ne învaţă: „Este cumva dintre voi cineva
în suferinţă? Să se roage. Este cineva bolnav între
voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el,
ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea
credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica,
şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacov 5, 13-15).
Rugăciunea săvârşită în comuniune de preot
şi credincioşi are o mare putere spirituală pentru vindecarea
celui în suferinţă, aşa cum spune Mântuitorul:
„Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în
privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către
Tatăl meu, care este în ceruri” (Matei 18,19). Iar Sf.
Apostol Iacov ne îndeamnă: „...să vă rugaţi unul
pentru altul ca să vă vindecaţi” (Iacov 5,16).
Una din slujbele Bisericii Ortodoxe spre a obţine vindecarea este Taina Sf. Maslu. Această Sf. Taină este folositoare tuturor creştinilor bolnavi de boală sufletească şi trupească, căci le dă tămăduire trupului şi iertare sufletului. Este binevenit ca cel bolnav să se mărturisească şi să primească Sf. Împărtăşanie, ca să-i fie „spre viaţa de veci şi spre iertarea păcatelor”. Celor aflaţi la sfârşitul vieţii, preotul le citeşte ”Slujba la ieşirea cu greu a sufletului”, pentru ca Dumnezeu să facă „fără durere dezlegarea din trup a robului Său”. În acest fel, muribundul nu va mai trăi moartea ca pe o pedeapsă, ci ca pe un mijloc al unirii cu Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE:
1. Dr. George
Stan, Teologie şi Bioetică. Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria,
2001.
2. Preot
Prof. John Breck, Darul Sacru al vieţii. Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001.
3. Osnovi Soţialinoi
conţepţii Russkoi Pravoslavnoi Ţercv, Mokva. 2000,
4. Pr.
Eugen Popa, Teologia morală specială. Ed. Viaţa
creştină, Cluj-Napoca, 1995.
5. Ilarion
V. Felea, Religia culturii. Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului,
Arad, 1994.
Prot. Ioan Lisnic
parohia
Putineşti, jud. Soroca