Bisericile au nevoie de clopotari
Elena Şatiko a absolvit Academia belorusă de muzică, Facultatea de ţambal şi dirijor de orchestră. De mai bine de patru ani, trage clopotele la Biserica "Icoana Maicii Domnului din Vladimir" din
Mensk. Elena a fost singura femeie care a concurat la primul Festival internaţional al clopotarilor "Clopotarul Terrei", desfăşurat în "Satul moldovenesc" de lângă Hârtopul Mare, Chişinău.- Dragă Elena, cine te-a învaţăt să baţi clopotele?
- Odată, aflându-mă într-un pelerinaj în Ucraina, am avut norocul să urc pe o clopotniţă şi să trag clopotele. Desigur, atunci nu ştiam cum se face acest lucru. În Belarus, abia în anul 1990 a fost scoasă interdicţia asupra clopotniţelor. Nu pot să vă descriu emoţiile trăite, care au fost mai mari decât atunci când auzeam pur şi simplu clopotele... Am învăţat la Şcoala de clopotari din M
ensk, unde am studiat istoria clopotelor, istoria bisericii ortodoxe ruse, solfegiul. Dar, sunt o persoană credincioasă şi, pentru mine, dangătul de clopot nu este altceva decât o parte a slujbei. Acum, la Mensk, avem o întreprindere unde se toarnă clopotele, viitorii clopotari luând cunoştinţă de procesul de lucru. Bătaia de clopot este ca o rugăciune: poate cineva vrea ca acest lucru să fie doar o artă, dar nu este întocmai aşa.- Există o orânduială canonică în acest sens?
- Înainte de a fi turnate, se face o slujbă. Atunci când clopotele sunt aduse în biserică, până a fi puse sus, se citeşte o rugăciune. Clopotelor, precum oamenilor la botez, li se pune nume, sunt unse cu mir şi se sfinţesc, oficiindu-se expres o slujba. Sunetului de clopot i se atribuie puterea de a alunga intemperiile - vânturile puternice, furtunile, doar şi bolile. În ceea ce priveşte maladiile, savanţii au stabilit că sunetul de clopot nimiceşte virusul hepatitei şi al multor altor boli infecţioase. Nu este de mirare că clopotarii sunt oameni sănătoşi.
- Având în vedere faptul că în biserică toate orânduielile sunt înfăptuite de bărbaţi, femeia-clopotar este o excepţie?
- Atunci când sufletul te cheamă, nu ai cum să te împotriveşti. Noi, în Belarus, suntem ortodocşi, mergem la slujbe, la liturghiile de duminică, la marile sărbători creştine. Eu îl slujesc pe Dumnezeu. Atunci când urc în clopotniţă, nu urc de dragul plăcerii, ci mă rog la Domnul să ne cureţe sufleteşte, să ne ierte păcatele. A trage clopotele corect reprezintă o muncă imensă, dar şi o adevărată măiestrie: un clopotar trebuie să ştie cum se leagă clopotele, ce fel de frânghii se pun. Femeilor şi înainte li se permitea să bată clopotele, mai ales în timp de război, când bărbaţii erau plecaţi pe front. Astăzi, situaţia este alta: reînvie bisericile şi este nevoie de clopotari. De aceea, poate, anul trecut, Şcoala de clopotari din
Mensk au absolvit-o mai multe femei.- Un clopotar bun are şi ureche muzicală?
- Nu este obligatoriu. A fi clopotar nu înseamnă a avea o specialitate. Este un dar de la Dumnezeu. Nu fiecare dintre noi poate să fie contabil sau jurnalist. Eu am o specialitate şi predau ţambalul, dar clopotniţa este ceva sfânt pentru mine.
- Ce fel de mesaje transmite dangătul de clopot? Ce emoţii trăieşţi atunci când vesteşti bucuriile şi necazurile oamenilor?
- Dangătul de clopot este ca o rugă adâncă. Nu întâmplător, foarte mulţi oameni au înţelepciunea de a jertfi pentru clopote. Este o mare bucurie atunci când clopotele vestesc slujba. În secolele trecute, clopotul substituia comunicarea. După bătaia acestora, lumea afla ce fel de slujbă se ţine în ziua respectivă, din ce sat este răposatul sau din ce cătun este mireasa şi mirele. Sau, după bătaie, ştiau că pe la biserică a trecut arhiereul.
Cei care trag clopotele sunt oameni şi ei, care pot avea necazurile lor. Atunci când se află în preajma clopotelor, omul se schimbă, iar când coboară jos, pe pământ, este purificat şi mai împăcat cu sine. E ca şi Taina Botezului: simţi că te naşti a doua oară.
- Cum apreciezi desfăşurarea primului Festival internaţional al clopotarilor?
- Este un festival de anvergură, primul de aşa fel în lume şi-i doresc să aibă succes şi mai departe. La noi, în Belarus, un festival naţional similar se organizează deja de doi ani. În 2003, festivalul clopotarilor va avea loc la Vitebsk. Personal, cred că într-o astfel de competiţie nu poate fi vorba de câştigători şi învinşi. Aceasta este o sărbătoare. Fiecare clopotar este un credincios, înainte de toate, şi toţi îl lăudăm pe Domnul. În ceea ce priveşte tehnica, profesionalismul, să lăsăm aceasta pe seama vioriştilor şi a pianiştilor. Sper că frumoasele sunete ale clopotelor vor trezi în inimile oamenilor dorinţa de a-L cunoaşte
pe Dumnezeu.Rodica Trofimov