Oastea Domnului este o mişcare controversată. Unii oameni ai Bisericii (episcopi, preoţi, laici) o acceptă, fac parte din ea şi o susţin, în timp ce alţii sunt împotriva ei.

La biserica unde merg duminică vine la slujbă un membru în Oastea Domnului. Ne cunoaştem de mai mult timp, l-am ajutat cu tehnoredactarea unor materiale pentru adunările Oastei şi chiar am acceptat invitaţia lui de a participa odată la o adunare de-a lor în Bucureşti. Am mers acolo împreună cu soţia însă, deoarece noi frecventasem timp de câţiva ani adunări neoprotestante, am avut sentimentul unui amestec de Ortodoxie şi sectarism.

În afară de icoanele care împodobeau pereţii sălii de adunare, totul era conceput în spirit neoprotestant: cântecele, rugăciunile şi predicile. Am avut sentimentul că am nimerit într-o adunare neoprotestantă.

Auzisem de mai demult de mişcarea Oastea Domnului şi am încercat să aflu amănunte. De fapt auzisem de ea pe când frecventam adunările neoprotestante. „Fraţii” vorbeau întotdeauna apreciativ despre această „mişcare de trezire din Biserica Ortodoxă”. Ştiam deci că Ostaşii sunt ortodocşi întorşi la adevărata credinţă în Iisus Hristos, adică la o credinţă similară cu a noastră, neoprotestanţii.

Ulterior, după ce am încetat să mai merg la adunările neoprotestanţilor, am continuat să mă documentez despre Oastea Domnului. Ceea ce mă intriga era faptul că pe de-o parte Ostaşii se declarau ortodocşi, pe de altă parte erau lăudaţi de neoprotestanţi şi chiar unii dintre Ostaşi participau la adunările neoprotestante.

Am încercat să găsesc pe Internet informaţii pertinente despre această mişcare, eventual un site oficial. Nu am găsit. Am aflat în schimb multe amănunte despre istoria mişcării, despre organizare şi alte detalii de pe diverse site-uri neoprotestante (baptiste, penticostale, etc.). Aceeaşi atitudine laudativă faţă de această „mişcare de reformă din sânul Bisericii Ortodoxe Române”.

M-am hotărât deci să pun cap la cap informaţii pe care le-am obţinut de la fratele de la biserică şi de pe Internet. A trebuit să fac unele modificări la forma iniţială a acestui material după ce am fost contactat de doi Ostaşi care pe de-o parte mi-au atras atenţia că am scris inexactităţi, pe de altă parte se contraziceau între ei.

Dacă Oastea Domnului este sau nu o lucrare bună, rămâne la latitudinea citirorului. Voi arăta însă unele reţineri pe care le am eu în această privinţă.

Înfiinţarea şi dezvoltarea Oastei Domnului este legata inseparabil de fondatorul ei, părintele Iosif Trifa.

Născut pe data de 3 martie 1888 în satul Certege, judeţul Turda, în Transilvania, Iosif Trifa a studiat teologia la Institutul de Teologie din Sibiu, unde a fost ulterior şi profesor.

In 1921, Mitropolitul Bălan îl cheamă la Sibiu, unde este numit preot-profesor la Institutul de Teologie. În 1922 părintele Trifa începe să publice împreună cu Mitropolitul Bălan gazeta bisericească "Lumina satelor", ajutaţi fiind de un grup de seminarişti. Un an mai târziu, Trifa publică în aceasta revistă o chemare la o înnoire spirituală în toata ţara, arătând păcatele şi patimile care năvăliseră asupra poporului după primul război mondial.

În cartea "Să creştem în Domnul", Trifa scria cu referire la sine: "Mulţi ani am fost şi eu un om lumesc. Chiar ca preot de ţară, eram într-o buna parte un om lumesc. Trăiam şi eu în judecata nebună că sunt preot numai când sunt îmbrăcat în haine de slujbă; încolo sunt şi eu om care trebuie "să-mi trăiesc viaţa." Această cumplita judecată, care - durere! - se mai ţine şi azi, mă împărţea în doua: în omul de la altar şi în celalalt, de prin sat şi de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusă să locuiască împreună cu întunericul. Slăvit să fie Domnul că nu m-a lăsat să pier în această nebunie de suflet amăgitoare. Am început să mă trezesc la o viaţa nouă."

Îndemnul făcut de el în gazeta „Lumina satelor” era pentru o regenerare duhovnicească în întreaga ţară. El scria: "România se află într-o robie umilitoare. Năravurile noastre sunt stricate... Prin furtunile pline de otravă... ni s-a înveninat credinţa, ni s-a pierdut dragostea şi ni s-a umplut sufletul de otrava păcatului... Ea este aceea care a golit bisericile de oameni şi sufletele de credinţă."

Soluţia văzuta de părintele Trifa era o pocăinţă interioară a fiecăruia în parte: "De ne vom opri, de ne vom ridica şi noi ca fiul cel rătăcit din Evanghelie şi de vom pleca spre Casa Tatălui ceresc (...) La temelia noii rânduieli din sat - din ţară - trebuie pusă teama de Dumnezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui. Numai o singură doftorie poate da lumii şi ţării noastre sănătatea şi mântuirea: să se întoarcă oamenii şi popoarele la Iisus."

Preocuparea lui interioară cu privire la păcătoşenie a crescut tot mai mult. în preajma Anului Nou 1923, părintele Trifa medita la viaţa trăita până atunci, în mod special la slujirea lui ca preot. Profund întristat şi nemulţumit, a constatat că viaţa sa, ca şi a celorlalţi oameni, nu era marcată de rugăciune şi evlavie, ci de un spirit lumesc. Oamenii trăiau în chefuri şi în destrăbălări ruşinoase. Pe sub fereastra casei sale tocmai trecea un cârd de beţivi, care răcneau şi înjurau de răsuna întreg cartierul. Atunci a simţit nevoia să scrie un articol la revistă tocmai pe această temă. A îngenuncheat şi s-a rugat:

"Doamne, Dumnezeule! Ne copleşeşte răutatea... ne biruie întunericul... ne îneacă potopul fărădelegilor... se scufundă oamenii în pieire sufletească... Dă-ne Tu, Doamne, putere mai multă în lupta contra întunericului şi a Diavolului... Vino, Iisuse Doamne, căci iată s-a făcut furtună în marea vieţii noastre."

În această stare de zdrobire sufletească, părintele Iosif Trifa s-a decis să cheme oamenii la pocăinţă şi la lupta împotriva păcatelor. Aceasta chemare spre ţară a răsunat în nr. 1/1923 al gazetei "Lumina satelor":

"Veniţi să faceţi o intrare creştinească în anul cel nou. Avem noi, românii, două mari păcate care mai ales ne strică sufletul şi traiul creştinesc: înjurăturile şi beţia. Veniţi să facem o hotărâre şi o întovărăşie de luptă împotriva lor, ca să le scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri."

Chemarea lui a fost urmată de mii de oameni: ţărani, muncitori şi intelectuali. Cu aceasta au fost puse temeliile Oastei Domnului.

  Părintele Iosif Trifa a definit sarcina Oastei Domnului astfel: "... aflarea şi vestirea lui Iisus cel răstignit." Aceasta formulare era o veritabila "declaraţie de război sufletesc contra întunericului şi a răutăţii" din partea unei "armate care luptă sub steagul şi conducerea lui Iisus Biruitorul."

  Două lucruri au fost importante pentru Trifa: apostolatul laic şi voluntariatul duhovnicesc ("Deoarece orice suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul se face vestitorul Domnului"). Trifa scria: "Ţinând cont de permanenta ofensivă a iadului, un ostaş al Domnului trebuie să fie un ostaş activ, luptător, un mare viteaz, capabil să atragă şi pe alţii în lupta cea mare a mântuirii sufletelor."

  În anul 1929 s-au cumpărat tiparniţe, a fost înfiinţată editura şi a fost deschisă librăria muscarii Oastea Domnului. Părintele Trifa scria: "Tiparul este o mare putere a vremurilor noastre, care trebuie atrasă în slujba Domnului."

  În cei 15 ani de activitate, părintele Trifa a publicat gazeta în şase numere săptămânale cu un total de 20 de milioane de exemplare. Pe lângă acestea, au mai apărut 12 calendare, care au ajuns, parţial, până la 5 ediţii, cu un total de 1,32 milioane de exemplare.

  Bătrânii şi tinerii mărturiseau că prin cărţile, broşurile şi gazetele lui Iosif Trifa au venit la o credinţă lucrătoare în Iisus Hristos.

  Numărul membrilor Oastei Domnului a crescut foarte mult. În unele zone mişcarea începea să capete adevărate aspecte sociale.

  În acest timp, cultele neoprotestante care activau în România şi-au înteţit propaganda încercând să prezintă Oastea Domnului ca fiind o încercare de reformă de tip protestant în sânul Bisericii Ortodoxe Române, pe de-o parte, şi să-i ademenească pe Ostaşi să treacă la ele, pe de altă parte. Mulţi dintre cei care au aderat la Oastea Domnului au făcut-o într-un spirit protestant. Până în ziua de azi există viziuni diferite chiar ale Ostaşilor cu privire la Oastea Domnului.

  Important din acest punct de vedere e faptul că părintele Trifa, prin tot ce a făcut, a scris sau a învăţat, nu a propovăduit niciodată ruperea de Biserică sau respingerea vreuneia dintre învăţăturile ortodoxe. Singurul lucru la care chema Trifa era acea pocăinţă interioară şi permanentă pe care au avut-o Sfinţii.

  S-a încercat atunci exercitarea autorităţii Bisericii asupra Oastei Domnului, ceea ce a dus la neînţelegeri şi la poziţii de forţă.

  În aceste condiţii, conducerea Bisericii a decis caterisirea părintelui Iosif Trifa şi oprirea activităţii Oastei Domnului. Tipografia a fost confiscată şi au început să se facă presiuni asupra membrilor pentru a înceta orice activitate.

  Sub necazul sufletesc, boala de care Trifa suferea deja de câţiva ani s-a agravat foarte mult. Acuzaţiile mai mult sau mai puţin nedrepte i-au înrăutăţit foarte mult suferinţa. Au urmat ani grei în care, în ciuda tuturor împotrivirilor şi fără spatii corespunzătoare pentru editura, Trifa a continuat să tipărească cărţi şi gazete.

  În februarie 1938, bolnav fiind, părintele Trifa trece la cele veşnice.

  În timpul celui de-al doilea război mondial Oastea a avut o perioadă grea din cauza restrângerii libertăţilor civile sub guvernarea Mareşalului Antonescu.

  În anul 1948, autorităţile comuniste au promulgat noua lege a cultelor, prin care se interzicea activitatea Oastei Domnului. Comuniştii nu agreau nici mişcările, nici asociaţiile, acestea fiind mai greu de controlat. Cei care nu se conformau erau arestaţi. Alături de preoţi ortodocşi şi de reprezentanţi ai cultelor religioase, au fost arestaţi şi membri ai Oastei Domnului: Traian Dorz, poet şi colaborator apropiat al părintelui Trifa, a fost condamnat la ani grei de temniţă. A fost eliberat în 1952, însă numai pentru câteva luni, după care a fost închis din nou. Închisorile au început să se umple de preoţi şi laici membri şi nemembri ai Oastei, acuzaţi de comunişti de lipsă de supunere.

  În anul 1954 a urmat al treilea val de arestări, oamenii fiind eliberaţi apoi în anul 1958. Eliberat a doua oara din închisoare, Traian Dorz a fost somat de autorităţi să înceapă acţiunea de "legalizare" a mişcării Oastea Domnului. Au urmat o serie întreagă de vizite la Bucureşti şi întocmirea unor liste cu conductorii mişcării. Când autorităţile s-au declarat mulţumite de listele alcătuite de Traian Dorz a urmat... arestarea! Toţi conducătorii Mişcării au fost arestaţi în ziua de Crăciun a anului 1958. Au fost întemniţaţi peste 500 de conducători locali ai Oastei.

  Sub presiunile politice ale Occidentului, a urmat o amnistie generală şi cei arestaţi pe motive religioase au fost eliberaţi în 1964.

  Chiar şi în vremea în care conducătorii ei erau în închisoare, Oastea Domnului a continuat să existe şi să se manifeste. De obicei, conducătorii locali erau arestaţi, iar membrii surprinşi în adunări erau amendaţi cu mari sume de bani.

  La nivel local, Oastea se bucura uneori de sprijinul preotului din parohie. Chiar unii dintre ierarhii Bisericii aveau contacte secrete cu Mişcarea. În alte cazuri însă preotul era acela care îi denunţa pe Ostaşi organelor de stat.

Revoluţia din 1989 a adus libertatea religioasă şi în România.

Conducerea Oastei Domnului se află acum la Sibiu. Aici membrii au la dispoziţie câteva birouri, o clinica medicală cu un medic internist, un cabinet stomatologic şi un medic pediatru. Recent s-a dat în folosinţă noua tipografie. Principala publicaţie a Oastei este ziarul „Iisus Biruitorul”, scos cu binecuvântarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române.

Aşa cum am menţionat mai sus, în interiorul Oastei există păreri diferite cu privire la relaţia cu Biserica Ortodoxă. Aceasta este o problemă delicată. Se pare că există câteva aripi în cadrul Oastei. Unii afirmă că locul Oastei Domnului este în Biserică, că adunările trebuie ţinute în lăcaşele de cult şi că preoţii şi episcopii locali trebuie informaţi şi pe cât posibil implicaţi în activitatea Mişcării. Alţii văd rolul Oastei Domnului ca fiind unul misionar faţă de Biserică, fără a fi însă sub controlul acesteia. În unele cazuri Ostaşii se acuză reciproc de sectarism şi protestantism.

Aripa mai „independentă” din cadrul Oastei întreţine legături cu diferite culte neoprotestante, de unde şi aprecierile laudative ale acestora faţă de Oastea Domnului. Aripa „ortodoxă” se opune legăturilor cu cei din afară, de teama influenţelor sectare.

Privind din perspectivă ortodoxă lucrurile, deşi învăţătura susţinută de Oastea Domnului este ortodoxă în esenţă, practicile acesteia seamănă mult cu cele sectare. Cântări din cărţi proprii, bănci confortabile, predicatori ad-hoc care-şi exersează valenţele oratorice, aceste lucruri sunt tipic sectare şi încurajează propaganda sectară.

Unii Ostaşi merg la adunări împreună cu sectanţi, se leapădă de Tainele Bisericii şi practic nu mai au nimic în comun cu Biserica. Această ruptură evoluează lent, dar sigur. Personal, am întâlnit o familie de Ostaşi care aveau biblioteca plină de cărţi ale predicatorului baptist Spurgeon, iar copiii spuneau că la biserică nu le mai place, că ar vrea să meargă numai la adunările Oastei.

Reacţiile Oastei faţă de propaganda sectară care o prezintă ca pe o încercare de reformă în sânul Bisericii Ortodoxe sunt foarte firave. O declaraţie de adeziune la dreapta credinţă ar închide gura sectelor.

Trebuie menţionată aici perversitatea propagandei sectare. Când am început să scriu acest articol am găsit pe Internet multe descrieri baptiste sau penticostale ale Oastei Domnului. Am găsit chiar şi o predică a unui obscur predicator din SUA care, vorbind despre reforma credinţei în lume, îl menţiona şi pe Iosif Trifa din România, descriindu-l ca pe un Martin Luther mioritic! Un Ostaş cu care am discutat mi-a prezentat adunarea din Cluj ca fiind protestantă şi menită să semene confuzie cu privire la adevărata Oaste a Domnului, prin denumirea asemănătoare - Ostaşii Domnului. 

Un gând de studiat pentru cei care ar dori să meargă la adunările Oastei ar fi dacă e bine să mergi la adunările unei mişcări atât de lăudate de duşmanii Bisericii. Nu mai este Biserica un loc bun pentru pocăinţă? Privind în istoria Bisericii, cei care se converteau sau creştinii care se pocăiau de faptele rele nu creau structuri paralele cu Biserica. A te aduna separat de ceilalţi înseamnă sectarism, iar prin aceasta se deschid, aşa cum am văzut, porţile către alte lucruri mai grave.