Creştinii primelor secole adesea plecau în pustiu, mai departe de forfota lumească, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Unul din ei – Cuviosul Simeon, care a vieţuit în sec. V, şi-a făcut lăcaş pe un stâlp şi a vieţuit mai mulţi ani în post şi rugăciune, pentru aceasta fiind numit Stâlpnicul.
Oamenii veneau la el cu rugăminţi şi Sfântul nimănui nu-i refuza ajutorul său, pentru toţi se ruga lui Dumnezeu.
Dar iată că odată lângă poarta stâlpului şi-a făcut culcuş un şarpe uriaş şi fioros şi oamenilor le era frică să vină la Cuvios. Şarpele însă se simţea bine lângă Sfânt – de ce ar fi plecat?
Odată şarpelui i-a nimerit un ţepuş în ochi. El se zvârcolea, se încolăcea de durere, apoi s-a târât până la stâlp şi îi arăta Sfântului prin întreaga sa înfăţişare că suferă şi are nevoie de ajutor.
Sfântului Simeon I s-a făcut milă de acest şarpe nenorocit. În privirea Cuviosului era atâta bunătate şi dragoste, încât ţepuşul a căzut ca prin minune din ochiul animalului. Şarpele recunoscător s-a aşezat lângă poarta stâlpului ca un miel. Iar când ochiul s-a vindecat de tot, şarpele s-a retras în culcuşul său de mai înainte. Oamenii au început să vină iarăşi la Cuviosul Simeon, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru această minune.
“CO” nr.09, 2000
