Avortul

1. Avorturi s-au făcut dintotdeauna. Ierburile care provocau avortul erau pretutindeni cunoscute şi se foloseau. In vechime, însă, oricare metodă folosită pentru întreruperea de sarcină era considerată nepermisă. Fătul a fost socotit dintotdeauna om deplin, întreruperea artificială a sarcinii, avortul, era considerată crimă, omucidere. Conştiinţa omului nu considera fătul mai puţin om decât omul adult. Întreruperea de sarcină, indiferent de modul cum era provocată, era considerată o crimă cutremutătoare. De aceea şi în jurământul lui Hipocrate, care este acceptat până astăzi drept jurământ medical, medicul, slujitorul vieţii, mărturiseşte în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor: “… nu voi da femeii substanţe avortive…”

2. Poziţia aceasta este pusă astăzi sub semnul întrebării. S-a lansat sloganul că problema este din punct de vedere moral “indiferentă”. Ceva asemănător cu fumatul, de exemplu. Aşa şi-a făcut apariţia o mişcare zisă progresistă: mişcarea adepţilor întreruperii artificiale de sarcină (proavorţioniştii).

Cu timpul, mişcarea aceasta s-a concretizat în asociaţii, grupuri de iniţiativă, prelegeri, manifestări de protest, cerând ca avorturile să nu mai fie în nici un fel pedepsite de lege, motivându-se că s-a schimbat concepţia morală şi este anacronic să fie considerate crimă, ucidere. Profesoara de criminalistică, A. M., scrie: “Avortul, în conştiinţa comună, a încetat să fie considerat delict penal. Legiuitorul este dator să urmeze conştiinţa socială. Aceasta se întâmplă în toate timpurile (şi astăzi) cu sancţionarea sau nesancţionarea legală a diferitelor comportamente. De exemplu, odinioară fumatul simplelor ţigări se pedepsea în multe ţări europene cu moartea. În zilele noastre, aceasta ni se pare o glumă. Din contra, pirateria era socotită o faptă de vitejie, astăzi însă se socoteşte crimă. În vremea noastră, sunt scoase de sub incidenţa legii. În aceste privinţe avortul, în toate ţările avansate, cu excepţia câtorva ţări totalitariste (dictatură) astăzi înaintează spre legalizare. Prin urmare, este vorba de un progres”.

Este într-adevăr un progres? Sau este cumva un indiciu al decăderii conştiinţei lor morale? Ale cui păreri le exprimă d-na profesoară A. M., când ne spune că, înainte, societatea accepta pirateria ca pe o faptă virtuosă şi astăzi acceptă desfrâul, adulterul şi homosexualitatea ca fapte cuviincioase şi demne de recomandat, sau chiar indiferente din punct de vedere moral? Cine, vreodată, în afară de câţiva piraţi, poate şi conducători inconştienţi, – exploatatori ai piraţilor – au considerat pirateria un act eroic? Poporul? Victimele? Şi care om, astăzi, nu este dezgustat numai când se gândeşte la amploarea homosexualităţii şi adulterului?

3. Principalul argument al adepţilor scoaterii de sub incidenţa legii a avorturilor (în încercarea lor de a acoli protejarea constituţională a valorii vieţii), a fost că: fiecare femeie are dreptul să dispună ea însăşi de trupul ei şi că nu permite unei a 3-a persoane, oricărei persoane sau grup de persoane, să intervină şi să hotărască asupra unei teme atât de personale, ca cea a dispunerii de propriul trup. La o manifestaţie a femeilor, a mişcării de iniţiativă pentru legiferarea avorturilor, manifestantele strigau ritmic următoarea lozincă: “Afară legile din corpul nostru”. Argumentul acesta este investit cu suficientă doză de progres şi cu respectivul ton de defăimări la adresa opiniilor contrare ca arme obscurantiste, anacronice, arme ale înapoierii, regres, medievalism.

Deoarece, însă, gestaţia este crearea unei vieţi, pe care înt-un stadiu avansat al evoluţiei nu este posibil să o nege cineva, partizanii acestui curent (proavorţionist) declară că fătul nu este om, deoarece nu are viaţă proprie! Embrionul, spun, este o bucată de trup, a cărui expulzare din corpul mamei este o problemă absolut personală, nu constituie nicidecum o problemă morală şi nu poate fi considerată crimă.

Doamna T.M. scrie: “Fătul devine om separat de personalitatea mamei sale numai când poate să aibă existenţă de sine, adică odată cu naşterea sa”.

Concluzia celor spuse mai sus ar fi că fiecare femeie are dreptul să-şi omoare copilul cu câteva minute înainte de naştere.

4. Problema avorturilor a arătat că lumea “progresistă” contemporană este în decădere. A mai arătat că, câţiva campioni ai avorturilor, nu cred în nimic, şi că sunt periculoşi din punct de vedere social, din momentul în care ignoră cea mai sfântă valoare a omului: viaţa.

Să vedem ce spune şi d-na V.E. în ziarul Elefterotipia. Deoarece împotriva scoaterii de sub incidenţa legii se aduce argumentul că: “Ovulul fecundat este viaţă omenească”, d-na V.E. răspunde: “Expresia “Dreptul la viaţă” este un exemplu evident de demagogie, care a fost planificată mai mult să irite decât să lumineze. Ceea ce se protejează în societăţile omeneşti nu este viaţa, ci viaţa umană. Dar protejarea aceasta este relativă. Au loc războaie împotriva populaţiei neluptătoare, uneori cu un tribut de sânge înfricoşător… Mi se pare la fel de slabă afirmaţia în legătură cu “posibilitatea de a deveni oameni”. Fiecare ovul sau spermatozoid uman în astfel de condiţii are posibilitatea să devină făptură umană. Şi totuşi onanismul bărbătesc şi scurgerile nocturne sunt considerate ca acte fireşti şi nu devin obiect de condamnare pentru crimă. În plus, este cunoscut că, în viitorul nu prea îndepărtat, vom putea crea clinic o făptură umană întreagă, din orice parte a organismului provenită de la donatori. Dacă se va întâmpla aceasta, orice celulă în trupul meu are posibilitatea să devină o făptură umană, dacă se păstrează corespunzător. Oare fac crimă atunci când, înţepând degetul meu, pierd o picătură de sânge? Calitatea umană esenţială poate să fie inteligenţa noastră şi numai. Dacă este aceasta sfinţenia, sacralitatea vieţii umane poate să se identifice cu dezvoltarea şi funcţionarea. Nu putem pretinde dezvoltarea deplină, deoarece aceasta se întâmplă mulţi ani după naştere. Am putea oare să delimităm trecerea la calitatea umană în perioada în care începe activitatea neohitonică? Poate că trecerea aceasta să cadă către sfârşitul primului trimestru, sau începutul celui de al doilea trimestru al sarcinii…”

Cu alte cuvinte, V.E. ne spune că proclamaţiile internaţionale, în legătură cu sacralitatea vieţii umane, sunt simple vorbe-n vânt şi că întârziaţii mintali nu au dreptul la viaţă.

5. Stau lucrurile chiar aşa de simplu, cum le prezintă femeile progresiste (proavorţioniste)?

După cum înţelegem cu uşurinţă, nu are valoare părerea fiecăruia din noi. Problema vieţii şi a luării vieţii, nu este acelaşi lucru cu ideile politice, în legătură cu care fiecare crede ce vrea. Dacă există viaţă, viaţă autonomă, luarea vieţii este crimă, omor, execuţie. Cine ne poate da răspuns la această întrebare? În nici un caz opiniile şi concepţiile iresponsabile, care transformă o chestiune atât de serioasă, cum este luarea vieţii şi protejarea ei, într-o chestiune politică, ci răspunsurile responsabile ale purtătorilor adevărului, al adevărului omenesc, adică al ştiinţei în domeniu, care este medicina şi biologia, şi al adevărului dumnezeiesc, care este Biserica.

6. Adepţii avorturilor simplifică îngrozitor problema. Ei spun că fătul nu are viaţa lui autonomă, că este o bucată de carne din trupul matern, dar, chiar şi în cazul în care se consideră că are viaţă autonomă, iarăşi nu trebuie considerat că avorturile sunt ceva rău, din moment ce dreptul civil nu protejează viaţa, ci persoana umană.

Ei se ascund în spatele acestor argumente, uneori pe faţă şi cu tărie, alteori cu timiditate, într-o confuzie totală în jurul adevăratelor lor opinii. Cine, însă, ne va spune, dacă fătul are viaţa autonomă de cea a mamei sale? Cine ne va spune dacă constituie o persoană umană deplină?

Desigur, în nici un caz feministele, ci ştiinţa în competenţa căreia se află problema, adică medicina.
Meletios Kalamaras, Mitropoli de Nikopole

“CO”, nr. 03, 200, p.5

Social, Stiinta

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *