Să nu vă aşteptaţi cumva la o predică! Deşi pot fi citite şi în cărţi sau reviste, locul lor este în biserică şi mulţi sunt cei care o pot face mai bine ca mine.
Nu aşteptaţi nici cuvinte frumoase, alese de autor cu scopul de a trezi şoapte de admiraţie de genul: „Ce bine le mai zice!” şi din care fiecare să rămână cu ceea ce ştia dinainte. Intenţia mea este alta: aceea de a arăta că această credinţă pe care o păstram noi, creştinii, se bazează pe adevăr şi pe realitate, iar nu pe mit şi ficţiune.
Ţineţi minte anii trecuţi? Până în 1989 eram sufocaţi în scoli, la locul de muncă, în şedinţe, prin mass-media, cu aprecieri tendenţioase la adresa creştinismului: „Dumnezeu nu există, Hristos – ce sa mai vorbim de el -, nu a fost persoană istorică;, iar religia şi credinţa sunt simple basme, bune doar pentru cei neştiutori. Noi, acum – ni se spunea – suntem altfel decât înaintaşii, suntem culţi şi folosim din plin rezultatele cercetărilor ştiinţifice, care nu au găsit vreo urmă de-a lui Dumnezeu, aşa ca El nu există”.
Aduceau apoi argumentul suprem: „L-am căutat şi în cer, cu rachetele, şi nici acolo nu l-am găsit!”. Bieţii de ei nu înţelegeau un adevăr atât de elementar: spre a putea analiza ceva sau pe cineva, se impune folosirea de mijloace compatibile. Astfel, nu poţi măsura volumul folosind unităţi de lungime, tot aşa cum nu poţi măsura nivelul radiaţiilor utilizând balanţa sau viteza, folosind altimetrul. Dumnezeu este cognoscibil, dar, spre a-L putea detecta, trebuie folosită inima… Aşa cum noi, oamenii, ne deşertăm inimile în palmele celor pe care îi iubim, tot aşa şi Dumnezeu Se dăruieşte celor care Îl iubesc; El nu Se ascunde de ceilalţi, ci ei nu au ochi sa-L vadă.
Afirmaţiei necredincioşilor militanţi că Hristos nu este persoană istorică, i-au fost opuse, la scurt timp, mărturii istorice de necontestat, aşa că au fost nevoiţi să dea înapoi. Au vrut, însă, că şi această înfrângere să o transforme în victorie. Au recunoscut senin că Hristos este persoană istorică: „da, suntem de acord că a existat, ştim, cum să nu ştim că despre El au scris Tacit, Suetoniu, Pliniu cel Tânar; ştim lucrurile acestea, dar mărturiile demonstrează existenţa unui om numit Iisus, nicidecum a unui Dumnezeu”. Ei sunt de acord ca Iisus a fost persoană istorică, acceptă şi că a fost un om deosebit, foarte inteligent, un pedagog neîntrecut şi de o moralitate desăvârşita; nu I se poate reproşa vreo faptă rea, este un mare, cel mai mare filozof care a putut schimba cursul istoriei lumii, dar nu este Dumnezeu, este om, doar om!
Ia te uita! A fost de o moralitate ireproşabilă? Înseamnă ca El nu a minţit, deoarece oamenii morali nu mint. Deci a spus doar adevărul, aşa că trebuie crezut atunci când a afirmat despre Sine că este Fiul Lui Dumnezeu, precum şi cele privitoare la viaţa viitoare. Cei care nu acceptă acest raţionament sunt nevoiţi să îl primească atunci pe acesta: că respectă şi alătură atribute laudative unui om care, atribuindu-Şi o identitate falsă, este un mincinos. Or, a spune că Iisus ar fi fost un mincinos este o aşa aberaţie, încât nimeni, oricât de pornit ar fi fost împotriva creştinismului, nu a îndrăznit să o facă!
Afirmaţiei de nedumnezeire a lui Hristos, Biserica i-a opus Sfânta Scriptură. A arătat că Biblia a fost scrisă pe parcursul unei perioade lungi de timp, cca 1500 de ani. A arătat că cele scrise despre Hristos în Vechiul Testament (scris între 1500-100 î. Hr.) s-au împlinit întocmai în perioada Noului Testament (Noul Testament a fost scris între anii 44-95 d. Hr.).. Apărea clar, deci, că din moment ce scrierile prorocilor din Vechiul Testament s-au împlinit în persoana lui Hristos din Noul Testament, Acesta este Cel prezis, Mântuitorul, Fiul Lui Dumnezeu.
Denigratorii creştinismului au atacat atunci autenticitatea Sfintei Scripturi şi, în mod special, prorociile cuprinse în Vechiul Testament. Nu puteau afirma şi acum, ca altădată, că Noul Testament era falsificat, prea multe erau cele care îi contraziceau, aşa că au afirmat, nici mai mult sau mai puţin, că ucenicii Mântuitorului au falsificat scrierile prorocilor din Vechiul Testament, spre a convinge posteritatea de divinitatea Mântuitorului. Să o creadă ei, am zis, nimeni nu moare pentru o minciună şi perioada primara a creştinismului a fost înroşită de sângele martirilor; aceştia au plecat cu seninătate capetele în faţa călăilor lor. Fără pic de teamă. De unde atâta curaj, dacă nu din certitudinea Vieţii Viitoare, alâturi de Acela pentru care se jertfeau?
Dar această afirmaţie era bună pentru cei care doreau dialogul, dar ei nu îl doreau. Ei vroiau să dicteze sfârşitul creştinismului şi nu pătrundeau în amânunte. Şi, în plus, dialogul era jenant pentru ei, fiindcă acesta impunea un schimb de idei, iar ei, bieţii, nu prea le aveau…
Biserica a opus acestora şi o alta afirmaţie, anume că nimeni nu şi-ar fi permis să încalce porunca lui Hristos şi să modifice Sfânta Scriptură, schimbând nu doar un cuvânt, ci capitole întregi. Şi, logic gândind, ar fi reuşit ei să schimbe toate manuscrisele, mult împrăştiate în lume, fără să răzbată nici un ecou, în timp, asupra acestei fapte? Imposibil!
Problema aceasta a fost rezolvata definitiv, lămurită pentru totdeauna de o fericită întâmplare, în care creştinul vede Mâna lui Dumnezeu şi care pune într-o jenantă încurcătură pe cel necredincios. În anul 1947, nişte copii de beduini, care păşteau caprele prin zona marii Moarte, au pierdut o capră; crezându-o ascunsă într-una din multele grote şi văgăuni de acolo, au prins a arunca pietre în ele. Tot aruncând, au auzit un zgomot de spart şi, curioşi ca toţi copiii, au intrat, spre a vedea ce au stricat. În peşteră au găsit mai multe vase de lut şi, dintr-unul proaspăt spart căzuseră mai multe suluri din piele, cu o scriere măruntă pe ele, aflate în stare bună. Bucuroşi nevoie-mare de un aşa noroc, au luat cu ei câteva şi le-au dus unui cizmar local, ca să le folosească pentru meseria lui.
S-ar fi pierdut, probabil, aceste pergamente, la căpute şi pingele, dacă nu ar fi picat acolo, în acea perioadă, un preot care avea cunoştinţe de ebraică şi care a oprit cu străşnicie pe cizmar să strice vreuna din piei. A anunţat autorităţile şi, cercetându-se apoi locul în mod organizat, au fost găsite mai multe grote cu astfel de vase, care au fost desfăcute cu atenţie şi pergamentele adăpostite în ele au fost inventariate. După această primă etapă, documentele despre care se intuia deja că sunt de mare valoare, au fost date spre cercetare unei comisii multidisciplinare de mare probitate ştiinţifică.. Membrii acesteia le-au cercetat cu atenţie, studiind materialul şi apreciind metoda folosită la prelucrare; au studiat modelul de scris, comparându-l cu alte documente vechi, l-au datat şi tradus.
Ce au stabilit membrii comisiei? În acele părţi a existat o comunitate, membrii ei se numeau esenieni şi trăiau în păstrarea celor mai solide norme morale. Din rândul lor se pare că a făcut parte, mai târziu, şi Sfântul Ioan Botezătorul. Metodele de cercetare au stabilit că scrierile datează cu circa 100 ani înainte de Mântuitorul. Acei oameni trăiau izolaţi de restul societăţii, în sărăcie şi despre ei scrie Iosif Flaviu, arătând că erau foarte curaţi la trup şi suflet, respectând precepte foarte severe. Ei au dispărut, dar vestigii de ale lor au rămas şi a vrut Dumnezeu ca ele să fie descoperite de nevinovăţia copiilor.
Pergamentele reprezentau biblioteca lor şi, cum în orice bibliotecă ce se respectă, la loc de frunte este păstrată Sfânta Scriptură, aşa aveau şi esenienii Scriptura. Ceea ce era scris până atunci, anume Vechiul Testament. Este uşor de înţeles că atenţia tuturor s-a îndreptat asupra cărţilor profeţilor dornici să vadă: sunt deosebiri între cărţile prorocilor, păstrate de ei, şi între ceea ce păstram noi în canonul scripturistic? Adică, s-a schimbat ceva, în timp, în cărţile prorocilor, au apărut adausuri „binevoitoare”? Răspunsul dat atunci a închis pentru totdeauna gurile răuvoitorilor, deoarece s-a stabilit, fără nici un dubiu, ca ceea ce avem noi, astăzi, în canonul scripturistic al Vechiului Testament, aveau şi ei, identic. Deci, nimeni nu a schimbat ceva!
Concluzia, domnilor?
Pai, dacă nimeni nu a schimbat ceva, dacă scrierile sunt autentice, dacă este dovedit şi pe calea aceasta că prorocii au scris în antecunoştinţă de cauză despre Hristos şi L-au prezentat drept Mântuitorul lumii, şi dacă toate cele scrise de ei s-au împlinit în persoana Lui, rezultă că El este fără îndoială „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, cum mărturisim în Crez. El a făcut ca la Betleem să apară o veste minunată, ce a umplut de bucurie îngeri şi oameni, laolaltă; El a stat în leagăn de mătase şi la El au venit cei trei crai de la Răsărit; El a schimbat omenirea, aducând pacea şi binecuvântarea; de la El se numără anii erei noastre, era creştină, pentru că El a fost Unic în istorie, Dumnezeu şi om, Prunc Mântuitor!
Pr. Prof. Laurenţiu Turcu
Pingback: A existat Hristos? « N-am cuvinte…