Etapa a IV-a: Este poruncit razboiul ofensiv împotriva pagânilor, iudeilor si crestinilor
Etapa finala a învataturilor lui Muhammad despre razboi s-a dezvoltat între anii 623 si 630 când acesta cucereste Mecca.
Cearta cu iudeii în curând si-a avut urmarile practice, scotând la iveala caracterul etnic (national arab) al crezului musulman ( Sura 98, 6). La 623 Muhammad rupe cu trecutul ignorând complet legea lui Moise. De asemenea dându-si seama ca nici crestinii nu vor putea fi atrasi la islam, si ca niciodata nu vor crede, nu a pierdut nici o ocazie pentru ai defaima, afirmând ca au denaturat adevarul si curatenia cartilor sfinte, intercalând învatatura infamanta ca Dumnezeu este unul „din cei trei” (cf. Surei 4, 69), având alaturi de el alti doi Dumnezei, pe Iisus si pe mama lui Maria. Sura 19, 36: „Nu se cuvine lui Dumnezeu sa nasca fiu”, Sura 6, 101: „Facatorul cerului si al pamântului cum sa aiba un fiu, neavând sotie?” [1]
Acum sosise momentul ca „trimisul sa-si definitiveze învataturile sale, locul ce-l ocupa printre profeti – el fiind ultimul” si „pecetea profetilor”. „Diferiti profeti – zicea el au fost trimisi de Dumnezeu pentru ai ilustra atributele sale: Moise cu blândetea, Solomon cu întelepciunea si gloria, Iisus Hristos cu dreptatea si iubirea, dar nici una dintre aceste calitati nu erau totusi suficiente pentru a impune credinta (…). Din aceasta cauza, eu, ultimul dintre profeti, sunt trimis cu sabia! Ucideti dar pe cei ce resping supunerea la lege. Oricine lupta pentru adevarata credinta, fie ca se jertfeste, „va primi cu siguranta o recompensa glorioasa. Sabia este cheia care descuie” cerul dar si iadul. Fiecare picatura de sânge varsata de ei, orisice primejdie si greutati suportate de ei (luptatorii pentru cauza lui Allah n.n.) vor fi pomenite în cereri ca niste merite mult mai mari decât postul si rugaciunea.”[2] Misiunea „trimisului lui Allah” o arata si cartea – „Muhammedie”[3] care zice: „Atunci când profetul a fost înaltat la cer a îndraznit sa ceara de la Dumnezeu puterea si îngaduinta de a face minuni pentru a convinge poporul ca el este adevaratul profet. Dumnezeu i-ar fi raspuns: Minunile nu-ti vor lipsi, însa nu voiesc sa te trimit cu puterea minunilor, ci cu puterea sabiei (…) caci minunile nu-ti vor ajuta, daca te voi trimite numai cu ele. Cele mai de seama minuni vor fi învingerea popoarelor cu sabia, dobândirea împaratiilor, darâmarea cetatilor”. Sosise momentul ca islamul sa se desfaca de toate influentele legii lui Moise, din care profetul s-a inspirat la durarea crezului sau. Dar cum însa „casa lui Allah” se gasea în mâna unor necredinciosi, datoria sfânta a adeptilor lui Muhammad era sa ajunga în posesiunea acestui sanctuar. Dorinta de a ajunge cu un ceas mai devreme în stapânirea „casei lui Dumnezeu”, i-a îmboldit pe emigrantii din Mecca sa porneasca lupta împotriva quraisitilor. Cu cât dorinta de a fi detinatorii sanctuarului sfânt a crescut cu atât s-a marit dorinta de a lupta si de a muri pentru Allah.[4] Asadar, razboiul nu a fost pentru multa vreme unul de aparare, ci un jihâd agresiv împotriva tuturor necredinciosilor.[5] Astfel în toiul luptei de la Ohad (625) sângele arab al ostenilor a început sa clocoteasca la auzul strigatelor profetului „Omorâti! Omorâti!” „Dumnezeu iubeste pe cei ce se lupta pe drumul sau în linie de lupta (…)” Sura 61, 4.[6] În martie 627, Muhammad, în timpul asediului Medinei de catre meccani, la îndemnul unui devotat credincios a macelarit 700 de barbati si tineri iudei, doar unul singur, trecând la islamism si-a salvat viata. Femeile si copiii au ajuns în sclavie. Pentru cei ce ar vedea în actiunile profetului un act de tiranie si pofta de sânge amintim faptul ca: „dupa legile razboiului la arabi toti cei ce capitulau fara conditii erau sortiti mortii”.[7] Sura 8, 15: „O, voi cei ce credeti, daca întâlniti pe cei necredinciosi gata de lupta, nu le întoarceti spatele (…)” Sura 47, 37: „Nu fiti slabi si nu chemati la pace, când sunteti voi deasupra, caci Dumnezeu este cu voi (…)” De acum înainte razboiul a devenit îndeletnicirea de capetenie a musulmanilor, misiune pamânteasca a oricarui adevarat credincios.[8]
În aprilie sau mai 628 Muhammad s-a îndreptat spre colonia iudaica Chaibor. Este ucis conducatorul iudeilor Marhab, iar colonia este supusa.[9] Soarta lui Marhab au împartasit-o si alti iudei precum profetul Ka’ab Ibu Asraf, poetesa Suneina si toti evreii care aduceau ofense musulmanilor.[10] În ajunul pregatirilor pentru lupta împotriva meccanilor, strazile Medinei rasunau de strigate: „Porniti lupta împotriva unui neam care si-a calcat juramântul. Ei s-au ridicat împotriva noastra, deci la lupta împotriva lor” – nota Grimme (pag. 70). Iar la 11 ianuarie 630, Muhammad fara vreo rezistenta serioasa a putut intra în orasul natal de unde cândva a trebuit sa ia drumul pribegiei. Când „trimisul” a ajuns în fata Ka’abai, a strigat luptatorilor cuvintele magice: „Allah a mare!”[11] Nici chiar în ultimele clipe ale vietii Muhammad nu a renuntat la planurile sale. Astfel în predica de adio tinuta de el cu ocazia pelerinajului la Kaaba (considerata ca desavârsirea mesajului sau) Muhammad a afirmat ca Dumnezeu va face islamul sa domine asupra tuturor celorlalte religii.[12]
Actiunea razboinica îndreptata atât împotriva iudeilor cât si celor din Mecca ne-o arata urmatoarele texte: din Sura 9, 5 se scoate în evidenta uciderea necredinciosilor: „Dar, când lunile sfinte au trecut, atunci luptati si omorâti pagânii oriunde-i veti întâlni, apucati-i, împresurati-i si prindeti-i în toate modurile (…)”. Sura 2, 190: „Luna cea sfânta pentru luna cea sfânta (…)”, Sura 2, 214 – 215: „Daca te vor întreba despre razboi din luna sfânta, spune: Razboiul este cu greu iertat în ea, însa a te abate de la calea lui Dumnezeu si a te lepada de El si de templul sau si a alunga poporul sau de acolo e lucru si mai greu (pacat mai mare) înaintea lui Dumnezeu (…) Si ei nu vor înceta sa lupte împotriva voastra pâna nu va vor abate de la credinta voastra (…) Însa daca se leapada cineva din voi de credinta (…) acestia sunt tovarasii focului. Însa cei ce cred si purced si se lupta pentru drumul lui Dumnezeu, aceia sa nadajduiasca în mila Lui, caci El este iertator”. „Luptati-va dar pe drumul lui Dumnezeu” zice Sura 2, 245.
În Sura 9, 29 – 31, musulmanilor li se porunceste sa lupte împotriva iudeilor si crestinilor pâna când acestia se vor supune. Acei care se vor preda conducerii musulmane, vor plati un greu tribut. Motivul este ca blestemul lui Dumnezeu se afla de asupra lor „Luptati cu acei ce nu cred în Dumnezeu si în ziua de apoi, si nu considera oprit ceea ce a oprit Dumnezeu si trimisul Sau, nici nu recunosc religia adevarata, (chiar daca ei sunt) oameni ai Cartii (crestini, evrei), pâna când nu vor plati jizya (tributul) si se vor supune de bunavoie si vor fi supusi(…) Blestemul Lui sa cada asupra lor”. Sura 8, 40 porunceste sa lupte împotriva acestor pâna nu se vor preda cu totul: „Si luptati împotriva lor, pâna nu mai este rascoala si pâna va fi la toti credinta în Dumnezeu (…)”, Sura 98, 5: „Cei ce nu cred din poporul Scripturii si din idolatrie (…) sunt cele mai rele fapturi”, iar Sura 5, 19 spune ca: „Necredinciosi sunt acei care zic: „Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei” de aceia nu-i luati pe unii ca acestia de prieteni, „O, voi, cei ce credeti, nu lasati iudeii sau crestinii ca prieteni (…)” Cine din voi însa si-i alege ca prieteni „este ca si unul din ei, Dumnezeu nu ocârmuieste un popor nelegiuit” zice Sura 5, 56, caci „Aceia care urmeaza pe Muhammad sunt fara mila pentru cei necredinciosi (…)” Sura 48, 29, „de aceia luptati cu ei pâna nu va birui islamul”. „Face-ti razboi cu ei pâna idolatria nu va mai exista nici cum, si religia lui Allah va domni universal”, „Luptati-va împotriva necredinciosilor în împrejurarile voastre, fa ca ei sa afle asprime în tine”, porunceste Sura 9, 123. Sura 3, 172: „Cei necredinciosi sa nu creada ca noi avem îndelunga rabdare cu ei pentru binele sufletelor lor, ce noi avem îndelunga rabdare pentru ei este pedeapsa rusinoasa”.
Sura 5, 36 – 38 prezinta patru tipuri de pedeapsa pentru cei care se opun lui Allah si profetului sau: „Pedeapsa pentru acei care au pornit razboi împotriva lui Dumnezeu si profetul Sau si lupta cu putere pentru nelegiuire, este executia, crucificarea sau taierea mâinii si piciorului din partile opuse, sau exilarea. Aceasta este rusinea lor în aceasta lume si o grea pedeapsa în cea viitoare, exceptând pe cei care se pocaiesc înainte de a intra sub puterea voastra. În acest caz, stim ca Dumnezeu este iertator si plin de îndurare. O, credinciosule! Fa-ti datoria fata de Dumnezeul tau. Cauta cai de a te apropia de El si lupta cu putere pentru cauza Lui, pentru ca sa poti prospera”. Aceste patru tipuri de pedeapsa (taierea gâtului (capului), crucificarea, mutilarea sau exilul), care trebuie aplicate potrivit circumstantelor, descopera si inspira si astazi metode nemiloase folosite de invadatorii musulmani pentru a-si impune religia. Iar cei care vor îndeplini acestea si Dumnezeu le va ajuta lor. Zice Sura 47, 8: „O, voi, cei ce credeti, daca-i veti ajuta lui Dumnezeu, va va ajuta si El voua si va va întari picioarele voastre” caci „Dumnezeu este scutul credinciosilor”, Sura 3, 61.
Razboiul dus pe calea Domnului (jihadul) este deci considerat ca o opera pioasa si merituoasa, o opera la care Dumnezeu vrea sa-i asocieze pe credinciosi spre binele lor, amplificându-le meritele. Doctrina Coranului si conduita profetului lui Allah sunt, în ceea ce priveste violenta si razboiul, radical opuse doctrinei Evangheliilor si atitudinii lui Iisus.[13]
În concluzie vedem ca termenul jihad în Coran este folosit cu doua sensuri de baza, corespunzatoare celor doua etape ale revelatiei. Astfel în surele din perioada meccana, prin jihad este desemnata lupta credinciosului pentru a-si dovedi credinta fata de Allah, sau prin a câstiga noi aderenti la islam prin convingere si mijloace pasnice (Sura 29, 6). Ulterior în surele de le Medina, deci dupa Hegira (622) radacina jhd îmbraca noi semnificatii precum „a lupta contra cuiva”, „a combate politeistii”, „razboi contra arabilor nemusulmani” (Surele 60, 1; 66, 9).
vezi începutul în 09, 10.
[1] Ibidem, pag. 118
[2] Ирвинг В. op. cit., pag. 92 – 93
[3] Cantemir D. Sistemul sau întocmirea religiei Muhammedane, trad., studiu, întroducere, note si comentarii de Virgil Cândea, Bucuresti, 1897, pag. 55
[4] Stanescu Gh. Op. cit., pag. 124
[5] Bacchiocchi S. op. cit., pag. 5
[6] Stanescu Gh. Op. cit., pag. 143
[7] Ibidem. pag. 153
[8] Ibidem. pag. 155
[9] Ibidem. pag. 159
[10] Ibidem. pag. 140
[11] Ibidem. pag. 164 – 166
[12] Flori J. op. cit., pag. 91
[13] Ibidem. pag. 85
