Izvoarele cunoasterii lui Dumnezeu – LECTII DE CATEHIZARE

NELINISTIT ESTE SUFLETUL NOSTRU PÂNA NU SEÎNTOARCE IARASI LA TINE DOAMNE

LECTII DE CATEHIZARE

dr. Nicolae Fustei

Lectia VI: Izvoarele cunoasterii lui Dumnezeu

(continuare din nr. 08. 2004)

III. Argumentul psihologic

În aceasta categorie sunt incluse urmatoarele argumente

1. Argument psihologic.

2. Argumentul istoric.

3. Argumentul moral.

4. Argumentul religios-experimental

Ne vom opri în continuare asupra acestor argumente.

1. Argumentul psihologic.

Argumentul psihologic porneste de la existenta în sufletul omului a aspiratiilor câtre bine, adevar, frumos, dreptate, existenta unei fiinte atotperfecte, care le cuprinde pe acestea în chip absolut.

Chiar si acei care cred ca Dumnezeu nu exista, au un dumnezeu al lor pe care-l adora, carui i se închina, si-i aduc jertfe toata viata, desi acest dumnezeu nu este Cel adevarat, ci materia, banii, placerea, orgoliul etc.

2. Argumentul istoric.

Argumentul istoric deduce existenta lui Dumnezeu din universalitatea ideii de Dumnezeu, idee care exista la toate popoarele si în toate timpurile. Daca ideea de Dumnezeu exista pretutindeni si a existat totdeauna, este imposibil ca sa nu-i corespunda o fiinta care exista în realitate. Dealtfel, preistoria, istoria, etnografia, etnologia, sociologia si alte stiinte dovedesc fara nici o îndoiala ca n-a existat niciodata vreun popor fara credinta în Dumnezeu, indiferent de felul în care aceste popoare si l-au reprezentat. Nenumaratele locasuri si obiecte de cult, ca si picturile ce s-au pastrat în cele mai vechi asezari omenesti dovedesc credinta oamenilor preistorici în Dumnezeu. Deoarece ideea de existenta a lui Dumnezeu este atestata la toate popoarele, acest argument s-a numit “consensus gentium”, sau consensul tuturor popoarelor. Temelia acestui argument o gasim înca la filozofii din antichitate, înca la Cicero. Acesta spune: “Socotim ca avem dreptul a va aduce la cunostinta ca, nu e nici un popor atât de înapoiat si salbatic, ca sa nu creada într-un Dumnezeu, chiar daca nu stie ce este. Multi cred gresit despre zei, dar aceasta din cauza stricaciunii si viciilor, dar toti sunt convinsi ca exista o forta si o natura dumnezeiasca. Deci cea ce este admis de toti nu poate sa fie fals, pentru ca trebuie sa-si aiba radacina în însasi fiinta omului”.

Dupa statisticele UNESCO, pentru 1967, 75% din populatia globului pamântesc o constituiau oamenii credinciosi. Însasi experienta istorico-sociala a omenirii dovedeste veridicitatea afirmatiei despre existenta lui Dumnezeu.

Aceasta ne permite sa afirmam ca Dumnezeu nu este o inventie a mintii omenesti ( fiindca religia a supravietuit toate epocile de dezvoltare culturala a omenirii, iar în prezent necatând la progresul tehnico-stiintific numarul credinciosilor nu se micsoreaza ci dimpotriva este în crestere) ci este o realitate, care salasluieste în sufletul omului (Luca 17,21), fara de care sufletul nu poate trai o viata spirituala în toata plinatatea.

3. Argumentul moral.

Este incontestabil ca alaturi de viata biologica a oamenilor – indiferent de timpul, locul si societatea în care ei traiesc – se poate constata si o viata morala a lor, în sensul ca în orice timp, loc si societate, oamenii în general îsi traiesc viata respectând si conformându-se anumitor principii, norme sau legi morale, obiceiuri, datini s.a., care se reflecta în propria lor constiinta, încât ei totdeauna, fac deosebire dintre bine si rau, drept si nedrept, permis si interzis, având permanent convingerea ca binele trebuie facut, iar raul, evitat.

Dar se pune întrebarea: care este izvorul, sau de unde vine aceasta lege în inima, sau constiinta omului, cine este legiuitorul?

Sunt câteva puncte de vedere care încearca sa explice existenta legii morale: teoria provenientei biologice; autonome; sociale si religioasa.

a. Teoria biologica spune ca legea morala este rezultatul tendintei omului spre autoconservare si spre placere.

Daca aceasta parere ar fi corecta atunci ea ar putea exprima poate ca si comportamentul animalelor, care fac numai ceea ce e necesar si e placut pentru a continua specia, si a-si pastra viata. Dar demnitatea omului perfectiunea si superioritatea lui consta tocmai în acea ca el poate sa-si stapâneasca instinctele animalice, sa-si înfrânga sentimentul egoismului. Nu rareori omul în numele datoriei, în numele responsabilitatii pe care si-o asuma se lasa de placeri, î-si pune în pericol viata s-au si-o jertfeste.

b. Teoria autonoma apartine lui Kant. El presupune ca omul fiind o fiinta cu ratiune si libertate, singur î-si declara legea morala, în aceasta si consta autonomia legii morale.

Daca îl întelegem drept pe Kant, atunci afirmatia lui e pur si simplu naiva.

Nu este secret ca constiinta începe sa vorbeasca în noi deseori când am dori ca ea sa taca. Glasul constiintei îl aude pâna si cei mai înraiti raufacatori. În afara de aceasta, legea morala deseori e mai voluminoasa decât regulile de care omul ar dori sa se conduca în viata cotidiana.

c. Teoria provenientei sociale a legii morale.

Aceasta reiese din presupunerea ca constiinta apare ca rezultat al vietii sociale a oamenilor si este dictata de interesele gruparilor si claselor sociale, si se modifica în decursul dezvoltarii societatii. Izvorul legii morale este însasi societatea, care determina normele morale pentru binele întregii societati.

Aceasta teorie nu aduce nimic nou, caci este doar o sinteza a celor doua despre care am vorbit deja. Si acest moment determina slabiciunea ei.

In primul rând normele morale stabilite de catre societate nu cuprind toata profunzimea legii morale care e prezenta în sufletul omului.

Cercetarile efectuate asupra animalelor ce traiesc în comunitati (maimute, elefanti, furnici, albine s.a.) arata ca organizarea launtrica perfect îndestuleaza necesitatile lor biologice si este suficienta pentru continuarea vietii speciei. Si ramâne cu totul neînteles de ce i-a trebuit naturii sa înzestreze o anumita specie de fiinte cu asa numita constiinta morala, care mai degraba încurca , decât ajuta vietii biologice.

Adevarat este ca sentimentul binelui si a raului, a constiintei, initial poate sa se concretizeze si sa fie conceput doar în societate, dar aceasta e posibil doar datorita faptului ca e un lucru înnascut omului la fel ca si darul de a vorbi.

Din punctul de vedere a omului religios, izvorul legii morale este Dumnezeu, Cel care l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea Sa, si l-a înzestrat cu capacitatea de a cunoaste binele, adevarul, sfintenia.

Provenienta supranaturala a legii morale în om, la fel ca si a ratiunii, vointei, posibilitatii de a-L cunoaste pe Dumnezeu, deci a existentei sufletului omenesc, este demonstrata prin experienta vietii religioase.

4. Argumentul religios – experimental.

Religia conceputa ca legatura vie între om si Dumnezeu, dupa expresia Sf. Parinti este ” stiinta stiintelor”. În astfel de postura apare ea nu numai datorita necesitatii exclusive pentru om, ci si pentru ca ea se supune acelorasi legi ca si stiintele naturale, se are în vedere ca si religia se bazeaza si se verifica experimental. In fine toate stiintele empirice se bazeaza pe experienta. Fara de argumentarea experimentala chiar si cea mai stralucita idee ramâne doar o presupunere.

“De regula, atunci când deductiile stiintifice nu se potrivesc cu datele experimentale, se da prioritate faptelor (cu conditia ca acestea din urma sunt verificate de multe ori). Existenta lui Dumnezeu este acel fapt, care a fost verificat de nenumarate ori. Retrairea lui Dumnezeu nu este un eveniment unic si exceptional în istoria omenirii, ci este de aceeasi vârsta ca si omenirea.

Oamenii diferitor culturi, rase, etnii, generatii, de diferite nivele de cultura sunt unanimi în credinta în Dumnezeu. Faptul ca aceste retrairi adânci sunt supuse acelorasi conditii de cunoastere devine o dovada stiintifica de netagaduit a cunoasterii de Dumnezeu. Cunoasterea de Dumnezeu este si ea o stiinta cu conditiile, cu criteriile sale. Ea nu este o stare extatica mistica rezultata al dereglarilor nervoase sau exaltarii bolnavicioase, ci e un drum legitim a vietii spirituale, vadit prin actiunea harului divin in sfinti (darul de tamaduire a bolilor, minunile, clarviziunea, posibilitatea de a actionaste asupra starii spiritual-morale a oamenilor s.a.).

Care e calea aratata de aceasta stiinta ?

În linii generale, calea consta în cautarea adevarului, în rugaciunea sincera, în lupta cu raul din tine, pocainta, fortarea de a face bine pentru Dumnezeu. Aceasta este conditia necesara, care face “experimentul” cunoasterii de Dumnezeu sa se sfârseasca cu succes. Sf. Evanghelie ne spune destul de scurt si clar: “Fericiti cei curati cu inima, ca aceea pe Dumnezeu I-l vor vedea” (Mt.5,8).

Pentru orice stiinta e destula atestarea câtorva fapte pentru ca o ipoteza teoretica sa fie recunoscuta ca adevarata. Oare toti acei care s-au învrednicit de a primi harul lui Dumnezeu, care si-au jertfit viata pentru marturisirea lui Dumnezeu au crezut gresit? Oare tot ce învata ei despre Dumnezeu nu e adevarat?

Pe ce se bazeaza negarea experientei celor care l-au cunoscut pe Dumnezeu? Poate toti acei Petri, Paveli, Klimenti, Newtoni, Pascali s.a. erau niste visatori?

Evident ca nu, pentru ca ar fi foarte greu sa explicam acea bogatie experimentala adunata în istoria omenirii!

Daca nu, atunci cine sunt ei?

Este greu sa crezi noilor fapte, mai ales atunci când ele nu se încadreaza în limitele “conceptiilor adoptate”, în special, daca aceasta necesita si o munca spiritual-morala asidua.

Sa negam existenta lui Dumnezeu doar datorita faptului ca experienta vietii cotidiene nu ne spune nimic despre El? Doar experienta cotidiana are un caracter limitat, si nu unul absolut. Viata de fiecare zi nu ne da nimic din cea ce învata savantii contemporani. Stim noi oare din propria experienta ce este un electron, ori o unda electromagnetica?

Nu stim, dar credem ca exista. De ce sa nu dam crezare acelora care au experienta cunoasterii de Dumnezeu?

“Mi-a zis Dumnezeu” fraza ce se repeta des la Prooroci. Dar daca e adevarat ce e scris în aceste carti? Dumnezeu vorbea iar omul asculta, î-L asculta pe Dumnezeu, nu cu urechea , ci cu inima, si aceste cuvinte rasunau mai tare decât tunetul, mai convingator decât toate dovezile rationale. “Daca toti oamenii credintei ar povesti despre sine, despre ceea ce au vazut si au cunoscut, s-ar fi format un munte enorm, care ar acoperi delusorul rationalismului sceptic”- spune parintele S. Bulgakov.

Deci am vazut ca de-a lungul istoriei Bisericii crestine, milioane de oameni sinceri si buni au marturisit ca au gustat dulceata partasiei cu Dumnezeu prin credinta în Iisus Hristos si ca au devenit constienti de realitatea prezentei lui Dumnezeu si a vesniciei. S-ar cuveni sa întrebam iarasi: Poate oare – orbirea unora sa-i dovedeasca mincinosi pe cei care vad? Si cum sa condamne omul pasarea pentru ca ea poate zbura? Unicul lucru pe care îl poate face omul este sa se învete a zbura.

Am examinat pâna acum unele argumente rationale care vin intru sustinerea ideii de existenta a lui Dumnezeu. Puterea lor de dovada, sau mai bine zis de argumentare este diferita.

Oamenii nu ajung credinciosi numai printr-o preocupare intelectuala intensa. Mesajul central al Bisericii nu este dovedirea, ci proclamarea legii sfinte a lui Dumnezeu si a pacatoseniei umane, care împreuna cer remediu al bolii prin glorioasa lucrare Mântuitoare a lui Hristos, oferita oricui, cu conditia credintei si a pocaintei.

Educatie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *