Căci Dumnezeu l-a făcut pe om liber de la bun început, astfel că el era stăpân pe puterea sa la fel ca pe sufletul său, liber să-L urmeze pe Dumnezeu, fără să fie constrâns de El. Căci la Dumnezeu nu există constrângere, ci doar o voinţă bună. El dă sfat bun tuturor… Nu numai în lucrările noastre, ci chiar şi în credinţă, libertatea de alegere a omului sub propriul său control este păstrată de Domnul care spune: ”Să fie după credinţa ta. Sf. Irineu, episcop de Lyon
1. Principiul libertăţii seculare.
O foarte controversată problemă în mediu teologic este problema libertăţii. Totuşi această opacitate a problemei în cauză se datorează în special şi direcţiunilor teologice, filosofice, politice, care încearcă o expunere pe marginea acesteia.
Astfel dacă e să ne referim la teoria protestantă, care învaţă că dupa căderea adamică, omul se află în stare de robie, iar robia sa se poate manifesta fie ca rob al lui Dumnezeu, prin asumarea subiectivă a Jertfei lui Hristos, fie ca rob al păcatului. Bineînţeles că, ontologic omul nu este liber. Cu toate acestea, protestantismul s-a ridicat împotriva supunerii credinciosului faţă de Biserică şi a proclamat libertatea individului de a lectura Scriptura şi de a o interpreta cu ajutorul raţiunii. Astfel, omului lipsit de libertate interioară, protestantismul i-a dăruit o libertate exterioară: libertatea de a nu se mai supune nici unei autorităţi eclesiastice. Iluminismul dezvoltă idea libertăţii (exterioare). Însuşi numele doctrinei născute din îngemănarea protestantismului cu Renaşterea şi Iluminismul avea să preia rădăcina semantică: liber-al-ism. La temelia principiului libertăţii, iluminiştii au folosit principiul naturalismului, prezentat anterior. Natura, organismele, fenomenele, omul, sunt pentru iluminişti sisteme autonome ce funcţionează prin ele însele după legile mecaniciste ale naturii. Orice acţiune din exterior este o privare a libertăţii şi produce un dezechilibru. John Locke (1689) a susţinut întâiul că “oamenii se află în natură într-o stare de perfectă libertate pentru a-şi coordona acţiunile[…], de a gândi aşa cum cred […], fără a cere voia cuiva, fără a fi dependenţi de voinţa vreunui om”. De la libertatea prin nesupunerea faţă de Biserică (în protestantism), iluminiştii aveau să ajungă repede la libertatea prin nesupunerea faţă de Dumnezeu. Principiul fundamental al liberalismului e formulat în felul următor: “Este împotriva demnităţii omului, libertăţii şi dreptului natural, înnăscut şi inalienabil, de a se supune vreunei autorităţi, reguli sau măsuri ce nu îşi au originea în persoana sa”. În felul acesta, se neagă orice autoritate, inclusiv autoritatea morală a lui Dumnezeu. Omul devine stăpânul său, legiuitorul său, capătă dreptul de a face ce vrea. Într-un cuvânt omul devine dumnezeu. E de menţionat faptul că conform doctrinei politice liberale, statul îşi justifică autoritatea prin voinţa tuturor cetăţenilor, prin “suveranitatea poporului”. Acesta este de fapt şi principiul democraţiei.
În explicarea libertăţii, filosofii liberali au folosit noţiunile de libertate negativă şi libertate pozitivă. Libertatea negativă se constituie din absenţa constrângerilor exterioare (a nu avea de a face cu ceilalţi). Libertatea pozitivă presupune furnizarea mijloacelor necesare exerciţiului libertăţii (cum ar fi educaţia). Libertatea pozitivă, deşi formulată de iluminişti (Rousseau, Voltaire) a fost dezvoltată mai târziu în cadrul filosofic al socialismului şi liberalismului neoclasic (ex: furnizarea bunăstării materiale ca mijloc de câştigare a libertăţii). Atât libertatea pozitivă, cât şi libertatea negativă, oferă omului o libertate de ordin exterior, o impresie de libertate, un surogat. Omul rămâne în continuare sclav viciilor sale de tot felul, care-i robesc mintea, trupul, acţiunile, timpul şi veniturile. Liberalismul va justifica mai târziu libertatea prin “dreptul natural” al omului de a-şi satisface viciile şi poftele… Paradoxul este însă că iluminiştii cultivau în cercurile lor “libertatea ordonată”, cu precădere întemeietorii Statelor Unite ale Americei. Iar SUA poartă pe bancnota de un dolar simbolurile societăţii fraternale secrete din care făceau parte semnatarii “Declaraţiei de Independenţă de la 1776”. Libertatea ordonată (termenul îi aparţine lui George Washington) este de ordin interior şi pentru exercitarea ei oamenii au nevoie de suficientă tărie pentru autocontrolul asupra patimilor şi poftelor, astfel încât să poată gândi corect şi acţiona corect, judecând lucrurile realist şi nepasional. Imnul “America” cuprinde versul: “Confirm thy soul in self-control, thy liberty in law” (Întăreşte-ţi sufletul prin auto-control, libertatea prin lege). În acest caz, libertatea este opusă imoralităţii. Dar aceasta libertate este accesibilă numai cercului închis al iniţiaţilor, celor ce veghează la “binele” maselor ce se bucură de belşugul de libertate negativă şi pozitivă…
2. Libertatea după chipul lui Dumnezeu.
Primul articol din “Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului de la 1789” postulează: “Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali” şi, de aceea pentru ideologii liberali, libertatea este un “drept natural, înnăscut şi inalienabil”. Totuşi, această libertate este pentru ei doar o “autonomie totală, pură şi simplă, a individului faţă de sine însuşi, faţă de ceilalalţi şi faţă de valori”. Teoreticienii libertăţii seculare au mers mai departe, pana la autonomizarea completă a omului faţă de Dumnezeu şi până la aşezarea omului în locul lui Dumnezeu.
S-a ajuns aici căci, în înţelegerea libertăţii, iluminiştii s-au rezumat numai la aspectul fizic, exterior, ca lipsă a constrângerilor externe, fie fizice, fie materiale sau educaţionale, neglijând cu totul aspectul interior al omului. Alungându-L pe Dumnezeu din viaţă şi reducând omul doar la fiinţă biologică înzestrată cu raţiune, au pierdut cu totul din vedere existenţa şi realitatea păcatului. E de menţionat faptul că păcatul, în limbajul secular, se numeşte viciu. După cum ştim, viciul creează automatisme în comportamentul uman, subjugând mintea, voinţa şi simţurile. Ori subjugarea nu este altceva decât stare de robie, de sclavie. Astfel, prin libertatea fizico-mentală singură, omul este numai la exterior liber, adică la suprafaţă, spiritual fiind însă rob şi ignorant. Natura umană cuprinde mintea, trupul, dar şi sufletul. Liber fiind doar la trup şi gândire, omul rămâne robul pornirilor iraţionale interioare, numite patimi sau vicii. Iar aceste vicii sunt, nu mă refer aici la alcool sau tutun, ci la dorinţele şi deprinderile interioare pătimaşe, clasificate astfel de spiritualitatea ortodoxă: lenea, deznădejdea, mânia, lăcomia, desfrâul, dragostea de bani, dorinţa de faimă şi mândria.
Problema libertăţii interioare, spirituale, avea să o pună Mântuitorul, spre surprinderea audienţei bine educate şi bine situate în societatea iudaică. Hristos spune cărturarilor şi fariseilor: “veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. Atunci cărturarii I-au răspuns: “noi suntem din sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată nu am fost robi. Cum zici Tu că: veti fi liberi?”. Iar Iisus le răspunde: “Adevărat vă spun: oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului”. (Ioan 8, 31-34). În felul acesta, Mântuitorul îi face conştienţi pe cei ce se considerau liberi de existenţa unei alte libertăţi şi unei alte robii. Iar calea noii libertăţi este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a răscumpărat lumea prin jertfa de pe Cruce: “dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8, 36). Prin El, cei ce erau robi devin liberi sufleteşte, iar stăpânii şi cei liberi cetăţeneşte, sunt robi ai păcatelor, neprimind libertatea adusă de Hristos.
Sfinţii Apostoli întăresc şi ei sensul de libertate spirituală în creştinism. “Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate”, le spune Sfântul Apostol Pavel corintenilor (II Cor. 3, 17). Creştinii sunt oameni liberi, dar nu trebuie nici o clipă să confunde libertatea cu “dreptul de a face ce vrea”. Apostolul Pavel le spune în acest sens galatenilor: “căci voi fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea voastră ca prilej pentru a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia în iubire” (Gal. 5, 13), iar Apostolul Petru îndeamnă: “trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (I Petru 2, 16).
În scrierile Sfinţilor Părinţi întâlnim în două feluri libertatea:
1. libertatea cea după chipul lui Dumnezeu (liberul arbitru),
2. libertatea cea după asemănarea cu Dumnezeu (îndumnezeirea).
Dumnezeu a avut în intenţie crearea omului după chipul şi asemănarea Sa (Facere 1, 26), după care, în versetul următor (Facere 1, 27), Scriptura ne spune că l-a creat pe om după chipul Său, nu şi după asemănare. Sfinţii Părinţi au interpretat diferit chipul lui Dumnezeu din om, ca fiind natura spirituală a sufletului, mintea, raţiunea, nemurirea sufletului, dar de cele mai multe ori cad de acord că în chipul lui Dumnezeu din om este “libertatea proprie a omului, facultatea de a se determina din interior, în virtutea căreia omul este adevăratul principiu al actelor sale”. În “Omiliile Duhovniceşti” atribuite Sfântului Macarie Egipteanul, chipul lui Dumnezeu este comuniunea cu Dumnezeu şi libertatea formală a omului, liberul arbitru sau facultatea de a alege. După cum vedem, Sfinţii Părinţi au raportat libertatea ca chip al lui Dumnezeu la puterile sufleteşti, la voinţă, raţiune şi sentimente, la putinţa omului de a discerne, a voi şi a alege liber între bine şi rău. Dumnezeu nu îl constrânge pe om în această alegere, căci în iubire nu există constrângere. De aceea Sfântul Vasile cel Mare defineşte libertatea omului astfel: “Dumnezeu nu iubeşte ceea ce facem fiind siliţi, ci ceea ce facem din virtute. Iar virtutea se săvârşeşte din liberă alegere, nu din silă. Iar libera alegere depinde de noi. Iar ceea ce depinde de noi, este libertatea”.
Aşa cum Dumnezeu respectă libertatea omului, aşa şi creştinul respectă libertatea semenilor săi. Creştinismul a abolit sclavia, a creat în Bizanţ o legislaţie umanistă, s-a îngrijit de viaţa celor nevoiaşi şi a celor neajutoraţi. Creştinul foloseşte legea iubirii de aproape. Pe cel căzut în închisoare, creştinul îl mângâie, pe cel în boală, creştinul îl vindecă, pe cel flămând, gol şi însetat, creştinul îl satură şi îl îmbracă, pe cel căzut, creştinul îl ridică, pe cel păcătos, creştinul îl sfătuieşte, pentru cel cu mintea întunecată de rău şi neadevăr, creştinul se roagă, iubindu-i pe toţi, nu pentru patima lor, ci pentru că sunt chip al Dumnezeului Celui veşnic. “Fericit este cel care poate să iubească pe tot omul la fel”, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul .
Credinţa este un act volitiv, este un act de liberă consimţire, ce nu se impune, nu se obţine prin constrângere, ci omul, prin libertatea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o, o alege sau o respinge. Drept urmare, nici omul nu poate să impună credinţa altui om, ori să-l facă să sufere pentru că nu o primeşte, dar de datoria creştinului este ca din iubire de aproape să propovăduiască celuilalt, pentru ca acesta să aibe posibilitatea de a alege liber. A interzice propovăduirea înseamnă a încalcă libertatea tuturor oamenilor, nu doar a celor credincioşi.
“Ca chip al lui Dumnezeu, omul este o fiinţă personală, aşezată în faţa unui Dumnezeu personal.[…] Fiinţă personală, omul poate să primească sau să respingă voinţa lui Dumnezeu”, poate să aleagă sau să respingă binele. Această libertate a omului este o chemare a lui Dumnezeu, o chemare care cere un răspuns liber, din dragoste. Dragostea implică libertate, posibilitatea de a alege şi de a refuza. O fiinţă personală este capabilă să iubească pe cineva mai mult decât propria sa fire, mai mult decât propria sa viaţa. Persoana, adică chipul lui Dumnezeu în om, este, prin urmare, libertatea omului faţă de propria sa natură, “faptul de a fi eliberat de necesitate şi de a nu fi supus stăpânirii naturii, ci capabil de a hotărî liber”. Cu cât omul înaintează în iubire, cu atât omul îşi depăşeşte propria sa natură, transfigurând-o în Dumnezeu.
3. Libertatea ca asemănare cu Dumnezeu
Libertatea este asemeni unei frânghii agăţate de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii creştine, sau poţi coborî în întuneric. De aceea, drumul spre libertate este nelimitat. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, rămânerea doar la “această libertate de alegere este deja o nedesăvârşire, o mărginire a adevăratei libertăţi”. Având numai această libertate, omul poate săvârşi liber păcatul, devenind rob. De aceea, conform versetului biblic (Fac. 1, 26), Dumnezeu a avut în intenţie asemănarea omului cu Creatorul. Dar nu l-a creat şi după asemănare, căci tocmai prin libertatea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o omului, să lucreze omul la adevărata libertate, la asemănarea sa cu El. Prin liberul arbitru, omul poate alege între robie şi libertatea desăvârşită. Sfântul Ioan Damaschin în “Dogmatica” sa spune că “chipul indică raţiunea şi libertatea, iar cuvintele “după asemănare” arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil”. Chipul este chip deplin când se activează în asemănare. “Un chip fără asemănare nu se face vădit în mod integral ca chip, ci în mod alterat”, ne spune părintele Stăniloae. Sfinţii Părinţi, de la cei dintâi şi până la Sfântul Grigorie Palama, au accentuat că “chipul” se dezvoltă în “asemănare” prin dobândirea virtuţilor, care sunt opera voinţei ajutate de harul lui Dumnezeu. În “chip” e implicată porunca dumnezeiască ca omul să devină “asemănare”. Dumnezeu l-a creat pe om liber ca să devină liber. “Omul este o creatură care a primit porunca să devină dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie de Nazianz; iar Sfântul Vasile cel Mare: “chipul implică destinaţia omului spre îndumnezeire”. Starea de îndumnezeire este starea de desăvârşire spirituală ce se dobândeşte în urma nevoinţelor ascetice şi a harului lui Dumnezeu. Condiţia desăvârşirii spirituale este eliberarea de patimi sau nepătimirea şi este echivalentă cu dragostea desăvârşită. Starea de nepătimire este “libertatea faţă de toate patimile şi posesiunea tuturor virtuţilor”. Libertatea de patimi este “o stare de linişte, de pace, de odihnă a sufletului. Pe cât de agitat, de neegal şi de tulburat este sufletul robit de patimi, care aici se aprind, aici se potolesc, pe atât de stăpân pe sine, de calm şi de liniştit este sufletul eliberat de patimi”. “Cel eliberat de patimi cu adevărat este şi se cunoaşte acela care şi-a făcut trupul nestricăcios, care şi-a înălţat mintea deasupra tuturor celor create”. “Fericita liberare de patimi ridică mintea cea săracă de la pământ spre cer, iar pe cel sărac îl scoală din noroiul patimilor, iar prea lăudata dragoste îl pune alături de întâi-stătătorii poporului Domnului, de sfinţii îngeri”. Nepătimirea este dragostea care face sufletul extatic. De aceea, inima celui care o simte nu mai poate să se despartă de ea, ci pe măsura iubirii venite asupra lui se observă în el o schimbare neobişnuită. Iar semnele sensibile ale acestei schimbări sunt – faţa omului devine aprinsă, plină de farmec, trupul lui se încălzeşte, frica şi ruşinea se depărtează de la el şi devine aşa zicând extatic. Puterea care strânge mintea fuge de la el, ieşindu-şi oarecum din sine. Moartea înfricoşată o socoteşte bucurie şi niciodată contemplaţia minţii nu mai suferă vreo întrerupere în înţelegerea celor cereşti… Cunoştinţa şi vederea lui cea naturală au dispărut şi nu mai simte mişcarea lui, care se mişcă printre lucruri şi chiar dacă face ceva nu simte ca unul ce are mintea plutind în contemplaţie şi cugetarea lui e într-o vorbire continua cu cineva. “Suflet curat este acela care s-a eliberat de patimi şi se bucură neîncetat de dragostea dumnezeiască”. Totul este energie şi informaţie aflate la diferite niveluri de vibraţie. Totul este lumină! Omul este cea mai aleasă lumină! Înduhovnicirea este doar procesul de cristalizare a conştientizării lucrării Duhului în noi. Duhul lucrează tot timpul, dar nu suntem mereu conştienţi de acest lucru. Viaţa în duh începe atunci când ne îngăduim în mod conştient împărtăşirea în Duhul care ne-a înmiresmat tot timpul, încă de la botez. Atunci se produce o deschidere a fiinţei umane spre Divinul permanent deschis spre om, astfel Iisus Hristos devine din călător – cel care bate la uşă, oaspete drag împreună cu care învăţăm să fim ceea ce suntem, adică Fiii Luminii.
Dumnezeu-Tatăl ne-a vestit prin Fiul că suntem Lumină, dar nici după 2000 de ani nu am ajuns încă să credem, negându-ne astfel esenţa, condamnându-ne unii pe alţii la trăirea deplină a iluziei întunericului celui din afară. Eu-l dezlănţuit ne face să căutăm în afară ceea ce, de fapt, avem de dinainte de timp. Şi căutarea aceasta întrerupe firul rugăciunii…
Iisus Hristos va veni a doua oară atunci când ne vom de seama cu toţii că nu ne-a părăsit nici o clipă. El S-a ascuns doar de noi, în noi, aşteptând clipa în care ne vom elibera şi vom ajunge să Îl descoperim în fiinţa noastră…”Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu”. Dar cum se poate înălţa o creatură muritoare la un statut pe care aproape că nici nu îndrăznim a-l concepe? Bunul Dumnezeu ne arată Calea pe care trebuie s-o urmăm pentru a ne desăvârşi, ne ajută să conştientizăm că sensul vieţii noastre este dat de necesitatea transformării şi elevării spirituale. Iar accesul la Cunoaştere este permis oricui dacă respectă Legile Divine. Orice fiinţă este cu adevărat liberă atunci când trăieşte în legile divine şi cu Tatăl Ceresc, iar prin respectarea acestor Legi divine se ajunge şi la acea libertate, libertatea în Hristos… Aceasta este adevărata libertatea creştină…
Gotişan Victor
