Lectii de catehizare. Lectia a XIV. Conceptia crestina despre aparitia lumii

Conceptia crestina despre aparitia lumii este bazata pe relatarea pe care o desprindem din primul capitol al primei carti din Sfânta Scriptura – Geneza sau Facerea.

Ziua întâia

Biblia româneasca începe astfel: “La început a facut Dumnezeu cerul si pamântul (Fac. 1, 1). În ebraica, primele trei cuvinte suna astfel: “Bereschit bara Elohim” ceea ce ar putea fi tradus ca “În principiu a facut(a creat din nimic) Dumnezeu”.

Sa examinam aceste trei cuvinte fiecare aparte.

Bereschit

Traducerea cuvântului “Bereschit” prim “la început” nu pare a fi cea mai reusita, deoarece lasa impresia unui început al timpurilor înca în prima zi a creatiei, pe când Biblia ne spune ca timpul alcatuit din secunde, minute, ore, zile, ani, s-a ivit abia în a patra zi a creatiei dupa ce a fost creat soarele si luna: “Sa fie luminatori pe taria cerului ca sa lumineze pe pamânt, sa desparta ziua de noapte si sa fi e semne ca sa deosebeasca anotimpurile, zilele si anii” (Fac. 1, 14). Dupa cum vedem, timpul calendar se raporteaza direct la miscarile soarelui si a lunii fata de pamânt.

Prin urmare cuvântul “Bereschit” nu trebuie sa ne dea imaginea plasarii la începutul timpului

Bara

“Bara” înseamna a izvodi din neant, a crea din nimic.

Verbul “Bara” este folosit la singular.

“Bara” este întrebuintat de trei ori în Biblie în povestirea despre crearea lumii: în primul verset, la aparitia fiintelor vii si la facerea omului dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, indicând prin aceasta ca etapele creatiei care vor urma vor fi doar cresteri, diferentieri ale lucrurilor existente si nu lucruri noi.

Elohim este primul din numele cu care Dumnezeu care se descopera omului ca Dumnezeu care se daruieste creaturii Sale.

Mai departe Biblia ne spune: “Si pamântul era netocmit si gol. Întuneric era deasupra adâncului si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2).

Acest pamânt, aceasta materie – nu în întelesul actual al cuvântului, acest pamânt “gol”, “neterminat”.

Substantivul ebraic “gol” – “tohû wa bohû”, sau în greceste “haosul” primeste acelasi înteles cu “apele”, însa nu e vorba de apele limpezi ale unui izvor, ci de cele ale unui hau, întunericul din afara. “Gol” practic este numele unei realitati, a unei ne-armonii.

Biblia spune mai departe ca acest “lichid” fara de forma, nu este lasat în voia sortii. Duhul Sfânt îl încalzeste. Duhul Sfânt “Se purta deasupra apelor”. Deci ne se amesteca cu apele, nu era în ape ci deasupra. Acest “pe deasupra” ne arata transcendenta Sfântului Duh, transcendenta fata de natura creata.

Mai departe se spune: “Si a zis Dumnezeu: “Sa, fi e lumina!” Si a fost lumina”. Si a vazut Dumnezeu ca este buna lumina, si a despartit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziua, iar întunericul l-a numit noapte. Si a fost seara Si a fost dimineata: ziua întâi” (Fac. 1, 3-5).

Din “gol”, Logosul scoate lumina, care era împrastiata în sânul întunericului, sub actiunea Logosului dumnezeiesc se aduna la un loc, se condenseaza si se desprinde de întuneric.

A fost seara, a fost dimineata; seara, dimineata. Fiecare zi a creatiei este o miscare ciclica, înaintând de la umbra vesperala la aurora.

Ritmul acesta: întuneric – lumina, seara – dimineata, toamna –primavara, batrânete – tinerete, neasemanare – asemanare, iese cu si mai multa vigoare în evidenta, daca vom aseza ântunericul primordial în fata veacului ce va sa vina, când nu va mai fi nici toamna, nici batrânete, nici întuneric.

Veacul acesta în care traim noi, poate fi comparat cu seara, noapte cu a doua venire a lui Hristos (Mirele vine la miezul noptii), iar dimineata cu veacul ce va sa fi e.

Ziua a Doua

Si a zis Dumnezeu: “Sa fi e o tarie prin mijlocul apelor si sa desparta ape de ape!” Si a fost asa. A facut Dumnezeu taria si a despartit Dumnezeu apele cele de sub tarie de apele cele de deasupra tariei. Taria a numit-o Dumnezeu cer. Si a vazut Dumnezeu ca este bine. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a doua.(Facere 1, 6-8).

Unii au încercat sa descopere în acest pasaj o conceptie „nestiintifica” asupra cerului, ca si cum Moise ar fi crezut într-un fel de cupola de clestar în care sunt încrustate stelele, având deasupra un presupus rezervor de apa. Dar nu exista nimic atât de fantastic în textul de fata.

Cuvântul „tarie» pare a avea doua conotatii în Cartea Facerii, una cu totul speciala si „stiintifica», cealalta mai generala, în înteles general, taria este mai mult sau mai putin sinonima cu „cerul»: stelele sunt numite luminatori întru taria cerului (Fac. l, 14), iar pasarile zboara „sub taria cerului» (Fac. l, 20). Noi, care am pierdut întelesul aparte al „tariei”, am lasa-o afara din asemenea descrieri si am spune ca atât stelele cît si pasarile se pot vedea pe „cer”. Ideea ca stelele sunt încrustate în sfere de clestar este o speculatie a vechii gândiri pagâne, si nu are de ce sa fi e proiectata asupra textului insuflat al Facerii.

Care este deci întelesul „stiintific”, special al „tariei” în acest text? Sfântul Vasile învata ca, desi se mai numeste si „cer”, ea nu este sinonima cu „cerul” pomenit la începutul Facerii.

„Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer si alt nume si o întrebuintare deosebita, acesta este alt cer decât cel facut la început, de o natura mai tare, caruia i s-a dat si o întrebuintare deosebita în univers. [..,] Si socotim ca acest cuvânt a fost pus aici pentru a arata o natura tare, în stare sa tina apa care aluneca si se împrastie usor. Dar pentru ca, dupa conceptia comuna, se pare ca «taria» îsi are nasterea din apa, nu trebuie sa se creada ca taria este asemenea cu apa înghetata sau cu… piatra stravezie… ce are aproape transparenta aerului. Noi nu asemanam taria cu nici una din aceste materii, într-adevar, a avea despre cele ceresti niste idei ca acestea înseamna a fi copil si a avea mintea usoara. […] Suntem învatati de Scriptura sa nu lasam mintea noastra sa-si închipuie ceva dincolo de cele ce sunt îngaduite”, spune Sf. Vasile cel Mare.

Tot el mai adauga ca „Scriptura nu numeste «tarie» substanta rezistenta si tare ce are greutate si este solida; caci pamântul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricina ca substanta celor care stau deasupra pamântului este fina si rarefiata si nu e perceputa de nici unul dintre simturile noastre, substanta aceasta s-a numit «tarie», în comparatie cu substantele foarte fine care nu pot fi sesizate de simtirea noastra. Gândeste-te la un loc care des parte umezeala. Acest loc duce în sus ceea ce este fin si purificat si lasa jos tot ceea ce este des si pamântesc; aceasta ca sa se pastreze de la început pâna la sfârsit aceeasi buna întocmire a vazduhului, micsorându-se în parte umezeala”.

Sfântul Vasile crede ca functia tariei era aceea de a pastra o temperatura placuta pe întreg pamântul. Si într-adevar se vorbeste despre existenta unui oarecare efect de sera pe pamânt în vremurile preistorice: s-au gasit plante si animale tropicale în gheata nordului îndepartat, aratând ca, într-adevar, zonele nordice fusesera odinioara temperate. Pe deasupra, în capitolul al doilea din Cartea Facerii se spune ca înainte de zidirea omului nu daduse Dumnezeu ploaie pre pamânt… si izvor iesea din pamânt si adapa toata fata pamântului (Fac. 2, 5-6).

Deci pamântul timpuriu pare a fi fost deosebit de cel pe care îl cunoastem: un loc cu clima temperata si bogat în umezeala.

Recent, unii savanti au speculat – pe baza altor dovezi – ca, din anumite motive, cantitatea de radiatie cosmica ce loveste pamântul a cunoscut o izbitoare crestere în urma cu cinci mii de ani. Acest lucru ar putea fi, desigur, adevarat daca „apele” de deasupra tariei slujeau drept filtru si îndepartau radiatia vatamatoare.

Ziua a treia

„Si a zis Dumnezeu: Sa se adune apa cea de sub cer într-o adunare, si sa se arate uscatul. Si s-a facut asa. Si s-a adunat apa cea de sub cer întru adunarile sale, si s-a aratat uscatul. Si a numit Dumnezeu uscatul pamânt si adunarile apelor le-a numit mari. Si a vazut Dumnezeu ca este bine” (Facerea 1,9-10).

Este ispititor pentru noi, cei atât de mândri de cunoasterea noastra stiintifica, sa speculam asupra felului cum a avut loc acest eveniment: sa se fi scurs oare apele în rezervoare subpamântene? S-a ridicat oare pamântul? Scriptura nu ne spune, si din aceasta pricina Sfintii Parinti nu se opresc mult la acest subiect. Sfântul Ambrozie scrie: „Neaflând eu din marturia limpede a Scripturii ce anume a facut El, voi trece peste aceasta ca peste o taina, ca nu cumva sa se stârneasca de aici înca si alte întrebari. Totusi, sustin, potrivit Scripturii, ca Dumnezeu poate înmulti tinuturile joase si sesurile deschise, precum au zis: Eu voi merge înaintea ta si drumurile cele muntoase le voi netezi (Is. 45, 2)” spune Sf. Amvrosie. Tot despre felul cum a avut loc creatia Sfântul Grigorie al Nyssei învata: „În ce priveste felul cum au fost facute toate pe rând, trebuie sa-i lasam la o parte, caci nici despre lucrurile mai usor de înteles, pe care le percepem cu simturile, nu s-ar putea pricepe usor chipul «cum» au fost aduse la viata, asa ca trebuie sa socotim acest lucru ca neînteles pâna si de Sfintii cei deprinsi cu contemplatia”.

Prin urmare, în toate cele ce tin de cele sase Zile ale Facerii, Sfintii Parinti ne pun înainte doar unele presupuneri (întotdeauna cu prudenta) în ce priveste felul cum a creat Dumnezeu; tot asa si noi trebuie sa ne înfrânam pornirea de a proiecta cunoasterea noastra despre felul „cum” arata zidirea prezenta (în masura în care o cunoastem) asupra lumii întâi-zidite. Uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, iar nu printr-un proces natural. Sfântul Ambrozie scrie:

„S-a rânduit mai dinainte, pe cît se pare, ca pamântul sa fie uscat de mâna lui Dumnezeu, iar nu de catre soare, caci în fapt, pamântul s-a uscat înainte de facerea soarelui.

Pentru aceea si David a osebit marea de uscat, vorbind de Domnul Dumnezeu: Ca a lui este marea, si El a facut-o pre ea si uscatul mâinile Lui l-au zidit (Ps. 94, 5)”.

Daca pâna în ziua a treia pamântul era acoperit de apa oceanului universal, apoi acum apar continentele, care împart apele în mari si oceane .

În stiinta contemporana problema aparitiei atmosferei si a hidrosferei reprezinta obiectul unor ipoteze contradictorii, care nu au la baza datele geologice directe, ci anumite teorii cosmogonice si conceptii generale despre provenienta pamântului.

Ziua a Patra

Si a zis Dumnezeu: “Sa fi e luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pe pamânt, sa desparta ziua de noapte si sa fi e semne ca sa deosebeasca anotimpurile, zilele si anii. Si sa slujeasca drept luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pamântul. Si a fost asa. A facut Dumnezeu cei doi luminatori mari: luminatorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei si luminatorul cel mai mic pentru cârmuirea noptii, si stelele. Si le-a pus Dumnezeu pe taria cerului, ca sa lumineze pamântul, sa cârmuiasca ziua si noaptea si sa desparta lumina de întuneric. Si a vazut Dumnezeu ca este bine. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a patra” (Facere l, 14-19).

Ziua a Patra a facerii da multa bataie de cap celor ce ar dori sa aranjeze cele Sase Zile în cadrul evolutionist, caci lucrul acesta este cu totul imposibil de facut daca soarele a fost creat într-adevar în Ziua a Patra.

Iata de ce apologetii interpretarii evolutioniste sunt nevoiti sa creada ca soarele a fost de fapt facut în Ziua întâi, laolalta cu cerul, si doar a aparut în Ziua a Patra – chipurile, dupa ce învelisul de nori al pamântului din primele trei zile s-ar fi ridicat.

Dar trebuie sa ne amintim din nou ca primele capitole din Cartea Facerii nu istorisesc dezvoltarea naturala a pamântului dupa legile ce guverneaza dezvoltarea sa în prezent, ci istorisesc începutul miraculos al tuturor lucruri lor. Nu avem voie sa rearanjam Zilele Facerii spre a se potrivi cu teoriile noastre; ci, mai curând, ar trebui sa ne smerim cugetul, astfel încât sa întelegem ce spune de fapt textul sfânt. Si în acest caz, ca întotdeauna, Sfintii Parinti sunt cheia întelegerii.

Sfântul Ioan Gura de Aur scrie: „Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca sa nu socotesti ca datorita lui avem ziua”.

De fapt, în conceptia scriptural-patristica, pamântul, ca salas al omului, încununarea zidirii lui Dumnezeu, e centrul universului. Orice altceva – indiferent de explicatia stiintifica a starii si miscarii sale prezente, sau de imensitatea sa fizica în comparatie cu pamântul – este un lucru secundar, si a fost facutt întru folosul pamântului, adica al omului. O asemenea putere si maretie ca a Dumnezeului nostru n-ar trebui sa ne mai lase nici o îndoiala ca într-o singura clipa de punere în lucrare a puterii Sale ziditoare a adus la fiintare întregul pamânt – mare pentru noi, dar numai o farâma în univers – iar într-o alta clipa a puterii Sale a facut întreaga imensitate a stelelor cerului.

Putea sa faca infinit mai mult decât atât, daca ar fi voit; în textul inspirat al Cartii Facerii El ne-a lasat doar o simpla schita a celor savârsite, iar istorisirea lor nu este obligata sa se conformeze cu speculatiile si presupunerile noastre omenesti.

Fustei Nicolae

1

Apologetica, Educatie

1 comment


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *