Personalitatea voievodului Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu a avut o mare influenţă în transformările economice, sociale, politice şi culturale care au avut loc la sfârşitul sec. al XVIII-lea, făcând din ţara sa un important centru diplomatic european, dar şi unul de luptă antiotomană. În condiţiile decăderii Imperiului Otoman, dar şi ale sângeroaselor războaie care angajau imperiile din vecinătatea ţării lui, el reuşeşte să se menţină pe scaun între anii 1688-1714, conducând ţara „cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere”, „cu blândeţe şi răbdare”, izvorâte din înţelepciunea şi multa-i bunătate”. Acesta a fost ales domn după moartea unchiului său Şerban Cantacuzino (1688), de către sfatul de obşte al ţării, care l-a văzut, după cum spune cronicarul Radu Greceanu, „cu daruri vrednice împodobit”.
Pe lângă grija pentru păstrarea liniştii şi a hotarelor ţării s-a remarcat ca un mare om de cultură, având la curtea domnească cărturari din apus, dar şi prin trimiterea la studii ca bursieri a celor mai buni elevi ai Academiei domneşti de la Sfântul Sava, ca Răducanu Cantacuzino, Andronache postelnic, fiul lui Pascale vornicul, etc.
De la curtea domnească nu lipsesc nici feţele bisericeşti: Dionisie al IV-lea Sirigul, care-l unsese ca domn în 1688, patriarhul Dositei al Ierusalimului, care era un fel de „hipermitropolit” al Ţării Româneşti unde domnea „strictul, severul şi fanaticul apărător al Ortodoxiei”, după cum îl numea Nicolae Iorga, pe vodă Constantin.
Constantin Vodă Brâncoveanu a avut o relaţie deosebită şi cu Hrisant Notara, viitorul patriarh al Ierusalimului, care era un prieten al familiei, încă din vremea când era arhimandrit. El a trăit un timp la curtea lui Brâncoveanu fiind profesor fiilor săi. Tot în Bucureşti, la instalarea lui Antim Ivireanu ca mitropolit, era şi patriarhul Alexandriei, Gherasim Palados, împreună cu patriarhul Hrisant Notara. Din 1700 până la 1704 la curtea lui Constantin Vodă este prezent şi patriarhul Alexandriei, Atanasie al II-lea, pe care la plecare l-a înzestrat cu tiparniţa arăbească de la Snagov.
Pe lângă patriarhii ortodocşi, care veneau aduşi de multe lipsuri şi nevoi mai întâlnim şi o serie de mitropoliţi şi episcopi care îl încurajau pe domnul muntean.
Biserica greacă îşi găsea refugiul în Tara Românească la curtea darnicului voievod care ajuta popoarele balcanice ca şi poporul său în lupta de emancipare naţională. Astfel se explică mulţimea donaţiilor făcute în bani, moşii, odoare, cărţi, tipografii şi obiecte bisericeşti românilor din Transilvania, Patriarhiei Ecumenice, Mănăstirilor din Athos, locurilor sfinte de la Ierusalim, de la Muntele Sinai, Patriarhiilor din Antiohia şi Alexandria, mănăstirilor şi bisericilor de peste Dunăre, din Serbia, Bulgaria, etc.
Prin înfiinţarea Academiei Domneşti de la Sfântul Sava în 1694 cu predare în limba greacă, Constantin Brâncoveanu pune bazele învăţământului superior în Ţara Românească, înzestrând instituţia cu cele necesare bunei desfăşurări a activităţii ei. În 1707, prin actul „Rânduia dascălilor”, reorganiza Academia fixând numărul profesorilor, disciplinele de predare, orarul, localul şcolii şi toate condiţiile necesare pentru desfăşurarea unui proces modern de învăţământ. Această Academie, numită şi Academia grecească după limba de predare, corespundea unei Facultăţi de filozofie şi litere din cadrul Universităţilor europene. Datorită organizării moderne, Academia se bucura de un mare prestigiu, devenind un far de lumină pentru Ţara Românească, dar şi în întreg Sud-Estul Europei, fiind prezenţi aici şi tineri greci, bulgari, sârbi şi aromâni. Petru cel Mare trimite, de asemenea, pe Andrei Mihailov şi Danilă Vasiliev ca să înveţe latina şi celelalte ştiinţe.
Pe lângă Academie mai funcţionau în Bucureşti şcoala domnească de slavonie de la Sfântul Gheorghe Vechi, Şcoala de la Colţea, etc.
Iată de ce vasta şi variata sa activitate culturală îi va aduce meritul de „voievod al culturii româneşti”.
Pe lângă meritele deosebite pe plan cultural, politic, economic se remarcă şi ca mare ctitor, dar mai ales prin credinţa statornică în Hristos pe care L-a mărturisit, cu preţul vieţii chiar până la moarte, căzând victimă boierilor dornici de onoruri, perfizi şi gata de trădare pentru obţinerea lor.
Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii şi cu vistiernicul Ianache au sfârşit prin a-şi închina sufletele curate lui Dumnezeu. În ziua de 15 august 1714, „cu un ceas înainte de amiază”, după 4 ani de grele suferinţe, au sfârşit prin decapitare. Încurajându-şi fiii, vodă Brâncoveanu le spunea: „fiii mei, fiţi curajoşi; am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”, iar atunci când cel mai mic fiu, îngrozit de moartea fraţilor, vrea să renunţe, îl îmbărbăta astfel: „din sângele nostru n-a fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ”. Atunci „copilul îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului: vreau să mor creştin: loveşte! Şi îi zbură capul”.
După acest sfârşit trupurile lor au fost târâte pe străzile Constantinopolului, apoi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în prăjini au fost înfipte la prima poartă a seraiului unde au stat trei zile, iar spre seară au fost aruncate şi ele în mare.
Pe ascuns, din ce au putut găsi, creştinii au luat „sărmanele rămăşiţe ale mucenicilor” şi le-au înmormântat pe insula Halchi, nu departe de Constantinopol, în Biserica Mănăstirii Maicii Domnului ctitorită de Paleologi în sec. al XV-lea, ajutată cu multe daruri şi de domnul martir.
Au mai rămas în viaţă doamna Maria cu nepoţelul, nora şi ginerele care au fost exilaţi. La întoarcerea în ţară în 1720, doamna Maria a adus şi osemintele lui Constantin Brâncoveanu, pe care le-a înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou alături de Ion Mavrocordat.
Deasupra a pus o piatră fără nici o inscripţie şi a atârnat o candelă din argint, cizelată în stil brâncovenesc, cu o inscripţie cu litere mărunte, chirilice: „această candelă ce s-au dat la S(ve)ti Gherghi Cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia; carea şi măria Sa nădăjduieşte în Domnul, iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie 12 zile 1720”.
Timp de două secole taina inscripţiei a rămas necunoscută. Abia în 1914 cu ocazia parastasului la mormântul voievodului pentru prima dată în mod oficial şi festiv de către Mitropolitul Primat Konon Arămescu Donici (1912-1919), a luat cuvântul marele istoric Nicolae Iorga, care a evocat faptele şi credinţa domnitorului, dezvăluind misterul mormântului fără inscripţie deasupra căruia atârna o candelă care sta mărturie de secole despre locul unde odihnesc rămăşiţele pământeşti ale domnitorului Ţării Româneşti.
Pentru confirmarea inscripţiei s-au întreprins săpături arheologice în 9-16 decembrie 1932. S-au aflat osemintele unui bărbat „nu tocmai în vârstă şi destul de viguros”, iar „o vertebră cervicală prezenta urmele unei tăieturi”. Acestea au dus la concluzia că sub piatra fără inscripţie, cu stema ţării, la lumina candelei au stat ascunse osemintele Sfântului martir Constantin.
Puse într-un sicriu sculptat brâncoveneşte s-au păstrat timp de un an şi jumătate în altarul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, iar în 1934, la 21 mai, cu prilejul Praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena „Biserica a crezut a fi creştinească datorie să reaşeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrul unei slujbe şi procesiuni festive, ca toţi creştinii să le aducă cuvenita cinstire”.
Şi azi Biserica Sfântul Gheorghe Nou este locaş de cinstire şi închinare a rugăciunilor noastre către sfinţii şi bineplăcuţii slujitori ai lui Dumnezeu Constantin Brâncoveanu, dar şi către Sfântul Ierarh Nicolae ale cărui moaşte se află aici.
Dr. Veaceslav Goreanu
1 comment