Astăzi fiecare iese pe cont propriu din întuneric… -Interviu cu poetul Leo Bordeianu, colaborator al revistei “Limba Română”

Corespondentul: Dle Leo Bordeianu, am rămas să regretăm emoţia sărbătorilor de iarnă, care ne-au lăsat să le retrăim mult timp aroma de răşină şi taina Naşterii Veşniciei. Dacă magii au venit cu daruri împărăteşti la ieslea Mântuitorului, noi cu ce jertfă putem veni în fiecare zi la picioarele Sale?

Leo Bordeianu: Cred că cel mai frumos dar, adus Mântuitorului Iisus Hristos, este credinţa noastră, care în ultimul timp, e adevărat, se simte mai tare decât în vremurile sovietice, dar cred că nu îndeajuns încă. Dacă e să vorbim şi despre educaţia copiilor în spiritul religios, noi nu facem adesea cele ce am putea să le facem. Spre exemplu, predarea religiei în şcoală nu este interzisă, dar puţini părinţi şi pedagogi folosesc această posibilitate de a le preda copiilor credinţa neamului. Ştim că în primele secole credinţa creştină era în afara legii şi erau foarte mulţi martiri, care alegeau să moară pentru Evanghelie. Acum credinţa nu este interzisă, dar avântul spre studierea ei nu este cel dorit.

Cor: Un creştin trăieşte o relaţie vie de comunicare cu Dumnezeu, cu Acel ce a promis că va veni şi se va sălăşlui în casa celui care va împlini poruncile Lui. Ce înseamnă această experienţă iniţiatică, cât de des aţi simţit acea apropiere fină, tandră, a Divinităţii? Poate aici e nevoie de a descoperi nişte lucruri mai tăinuite ale sufletului…

L.B.: Am să încerc. Nicolae Ştainhard, în celebrele sale 365 de răspunsuri, pe când se afla la Mănăstirea Rohia, spunea că mai puţin i-a servit meditaţia, raţionamentul, lecturile şi mai mult revelaţia, în descoperirea lui Dumnezeu. Şi eu pot spune aproximativ acelaşi lucru, deşi nu pot neglija importanţa lecturilor pentru regăsirea acelui univers al sufletului, care este credinţa. Totuşi pot să constat primatul unei iluminări, unei găsiri de sine, evident prin experienţa vieţii, prin pierderile pe care le suferi, sau, din contra, regăsirea, descoperirea unor lucruri. Cât mă priveşte pe mine, evident, sunt la cele mai modeste începuturi şi poate n-ar fi cazul să vorbesc ca un om cu o anumită experienţă. Am trecut prin ceea ce au trecut majoritatea celor de vârsta mea. Cea mai mare durere, sigur, a fost faptul că din copilărie au fost schimonosite sufletele noastre, deoarece tot ceea ce ţine de credinţă era suprimat. Spre exemplu, colindele, care sunt un tezaur al nostru, o legătură dintre gene-raţii, un apel între noi şi strămoşi, au fost transformate într-un simplu “colindeţ”. Cineva încerca să distrugă această tradiţie prin ideea că e vorba doar de scoaterea de bani. Au urmat mai apoi, pe parcursul vieţii, întâlniri, discuţii. Dacă-mi permiteţi, aş face o paranteză, foarte frumoasă, cred, aducând exemplul poetului Ştefan Baştovoi care, după ce a editat trei cărţi de poezie, s-a călugărit. E adevărat că după aceasta a scris, dar în altă cheie – a editat o carte de versuri, una de eseuri, una de interviuri. Deci lucrul continuă, dar în alte dimensiuni.

Cor.:Am înţeles că una dintre personalităţile, care v-au influienţat în plan moral-spiritual, a fost părintele Savatie (Baştovoi), dar care alte lecturi sau exemple concrete v-au ajutat în descoperirea Divinităţii?

L.B.: Pe timpuri, era foarte greu să găseşti Biblia. Aveam ocazia să citesc unele fragmente în anumite lucrări artistice. La un moment dat au ajuns la mine, dactilografiate, Eclesiastul, Evanghelia (se mai făcea xerox atunci, deşi nu era prea răspândit acest aparat)… Evident, nu poţi să rămâi indiferent şi să nu-şi simţi menirea ta şi locul în acest sistem universal, citind aceste texte. Au urmat altele, nu aşi putea să fac acum o listă. Cum zicea Nichita Stănescu, dacă l-ar trimite pe o insulă nepopulată, şi ar fi să-şi ia 10 cărţi, prima dintre ele ar fi Biblia…

Cor.: Viaţa de astăzi adesea este foarte zbuciumată, pentru suflet nu ne mai ajunge timp, chiar dacă scrie în Cartea Cărţilor că nu ar mai avea rost să câştigăm toate împărăţiile lumii, dacă ne-am pierde sufletul. Însuşi Mântuitorul ne spune că Împărăţia Cerească este în sufletul nostru. Cum credeţi, ce îi împiedică pe contemporanii noştri să descopere acest Univers? Sau, poate, unii consideră că l-au descoperit…

L.B.: Da, sunt mulţi falşi descoperitori, bănuiesc, care de regulă se pun pe sine în centrul Universului. Dar, oricum, nu sunt eu persoana vizată să fac anumite categorisiri.

Cor.: Dar dacă e să ne referim la calităţile care îl împiedică pe omul modern să-l cunoască pe Dumnezeu?

L.B.: În primul rând, e vorba de lipsa unei tradiţii, care la noi s-a rupt la un moment dat şi acum fiecare iese pe cont propriu din acel întuneric, în care se află omul fără de credinţă, la Lumină, la Adevăr. Dar ne mai reţin uneori sloganele din perioada sovietică, omul mai are frică de a merge la biserică, unde poate auzi cuvântul Domnului, poate procura o carte, îşi poate găsi un duhovnic, cu care să discute problemele ce-l interesează. Astăzi se mai uită acel adevăr că Biserica este mama poporului nostru, şi întreaga cultură a românilor s-a plămădit în matricea Ortodoxiei, caracterul naţional s-a constituit în baza preceptelor evanghelice.

Cor.: Probabil, omul modern este cam suspicios, este împietrit la inimă nu-i vine a crede în existenţa Dragostei, în faptul că există Cineva căruia nu-i este indiferentă soarta lui, problemele sale.

L.B.: Din vechime sfinţii părinţi ne spun că cei mai mari duşmani ai omului sunt patimile, cele 7 vicii generale – mândria, lăcomia, trufia şi altele. Dar mai ales în ultimele decenii, care au coincis cu dezrădăcinarea credinţei, s-au schimbat accentele, s-a schimbat structura, filozofia omului. El a început să se simtă pe sine centrul universului. O mândrie hipertrofiată…

Cor.: Care, în principiu, este cel mai mare păcat, sau cea mai puternică barieră în calea spre Dumnezeu?

L.B.: Da… De fapt, însăşi societatea modernă este construită în aşa fel, ca să-l îndepărteze pe om de Dumnezeire.

Cor.: De ce?

L.B.: Forţele răului sunt la suprafaţă, în toate sferele. Începând cu televiziunea, unde se face reclamă la tot felul de vicii, deşi se scrie jos preîntâmpinarea… Cum văd eu o soluţie? Părinţii, profesorii ar fi acei care ar putea să-i scoată pe copii. Multă lume nici nu bănuieşte despre existenţa adevărului, şi atunci când află, se produce o revelaţie. Aceasta se referă şi la copii, şi la maturi, şi la oameni bătrâni. Uneori această revelaţie are loc târziu, deşi niciodată nu e prea târziu, oricând poţi ieşi din întuneric.

Cor.: Aţi vorbit mai devreme despre importanţa unei relaţii strânse a creştinului cu Biserica, cu sfintele taine. Ce înseamnă pentru un creştin prezenţa la serviciul divin?

L.B.: Serviciul divin, mai cu seamă Liturghia de duminică, în genere duminica – nu în zădar în ruseşte se numeşte “voscresenie” – este o înviere. De fapt, serviciul divin, Liturghia, la Catedrala “Naşterea Domnului”, pe care o frecevntez mai des, se oficiază în fiecare zi, dar cel de duminică este deosebit de solemn. Este o întărire în credinţă, o păşire din nou mai departe, mai în adânc, mai în profunzime.

Cor.: Putem spune că vă dă siguranţă, liniştea dorită, pacea?

L.B.: Da… putere, noi revelaţii. Şi, în ultimul timp, mai am un sentiment foarte puternic al comuniunii noastre creştineşti, văzând foarte mulţi oameni alături, foarte mulţi tineri, copii. Iată că acea vorbă cu iz comunist, precum că în biserică sunt numai bătrâni, nu mai este valabilă.

Cor.: Deci, această bucurie a învierii, revelaţia veşniciei în primul rând, este proprie tinerilor şi e bine că ei au posibilitatea să o descopere. Dle Bordeianu, deoarece comunicarea cu Dumnezeu o înfăptuim prin rugăciune, Vă rog să-mi spuneţi, care este rugăciunea Dvs preferată?

L.B.: “Cuvine-se cu adevărat”. Maica Domnului este cea care ni l-a adus pe lume pe pruncul Iisus, este cuptorul în care s-a copt această pâine, ce se împarte tuturor, este prima mijlocitoare pentru noi.

Cor.: Apropo, nu credeţi că rugăciunile ortodoxe, cu izul lor de vechime şi autenticitate, ne descoperă nişte matafore şi figuri de stil foarte frumoase?

L.B.: Rugăciunile sunt, evident, nişte texte literare extraordinare, nişte mostre de scriitură de cea mai înaltă clasă, e un “postmodernism” evident. De aceea că în ele s-a acumulat tot ce a avut mai bun omenirea şi au fost luminate de harul lui Dumnezeu.

Cor.: Cum reacţionează copiii atunci când li se spune despre Dumnezeu, despre adevărul veşnic? Este ceva complicat pentru mentalitatea lor, sau sunt nişte lucruri pe care le simt şi le acceptă cu uşurinţă? Vă întreb, fiindcă ştiu că aveţi un fiu de vârstă şcolară…

L.B.: Cred că sunt nişte adevăruri pe care le acceptă firesc, la început le simt mai mult intuitiv. Înţeleg că acestea sunt de preţ pentru părinţii lui. Dar, cu timpul, ele încep să aibă o valoare veritabilă în forul lor interior.

Cor.: Vă mulţumesc pentru acest dialog.

Interviu realizat de Alina Grigoraşcenco
“CO”, nr. 2 (127), 2002

Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *