Se apropia luna a noua de când Fecioara Maria avea în pântece pe veşnicul şi dumnezeiescul prunc. Ea trăia în Nazaret. Însă Mântuitorului lumii celui făgăduit se cădea – precum a fost prezis, în urmă cu şapte veacuri, de proorocul Mihea, să se nască în Betleem .
Aflăm din sfânta Evanghelie a lui Luca că înainte de naşterea lui Hristos ieşise porunca de la împăratul roman Augustus, care stăpânea atunci Iudeea, să se facă conscripţia sau, cum spunem în zilele noastre, recensământul poporului. Potrivit obiceiului vremii, fiecare evreu trebuia să meargă să se înscrie în oraşul sau satul natal. Preasfânta Fecioară Maria şi dreptul, trăgându-se din seminţia lui David al cărei loc natal era oraşul Betleem, trebuia să pornească spre acel loc, pentru a se înscrie şi ei pe lista supuşilor cezarului roman.
Călătoria de la Nazaret la Betleem se făcea, în acea vreme, în decurs de trei zile. Din pricina locurilor muntoase şi stării în care se afla Maria, călătoria a durat aproape patru zile. La sfârşitul acesteia, întrând în Betleem ea simţi nevoia de odihnă. Se apropia vremea să nască. Dreptul Iosif, văzând starea Mariei, căută cu băgare de seamă o locuinţă potrivită, dar nu putu afla nici un loc de adăpost, căci în Bethleem se adunase, cu prilejul recensământului, mulţime de popor.
Nu departe de oraş, într-un deal pietros, exista însă o peşteră, unde, în vreme de furtună, aflau adăpost păstorii din partea locului. în interiorul acesteia se găsea, săpată în perete, o adâncitură, care servea ca iesle pentru vite. Aici, în această peşteră, Fecioara Maria şi Iosif au fost nevoiţi a căuta adăpost vremelnic spre a se feri de frigul nopţii.
În această peşteră, Preasfânta Fecioară, singură, fără vreun ajutor şi fără a fi bolnavă, născu, la 25 decembrie, pe eternul Fiu şi Dumnezeu, pe făgăduitul Mântuitor al lumii. Sfânta Maria singură primi în braţele sale preacurate pe Pruncul dumnezeiesc, singură îl înfăşă în scutece şi-1 aşeza în iesle, singură se închină Aceluia Care o învrednici de a fi Maica Sa. Sfântul Andrei Criteanul mărturiseşte despre naşterea Domnului astfel:
“Maica nu cunoscu boala naşterii, proprie celor ce nasc… Fecioara, născând fără de sămânţă pe cel zămislit, rămase Fecioară şi păstră neatinsă Fecioria sa. Preasfânta Maica Domnului după naşterea Mântuitorului şi înainte de naşterea Lui, a rămas Fecioară, adevăr în virtutea căruia sfânta Biserică o numeşte pururea Fecioară”.
Astfel, s-a împlinit prorocia veche despre naşterea Mântuitorului în Betleem. Domnul Iisus Hristos s-a arătat astfel nu în casă împărătească, strălucitoare, ci într-o peşteră de munte venind pe lume într-o iesle, în lipsă şi sărăcie. De altfel, chiar de la naşterea Sa, a fost înscris în actele recensământului, care tocmai se împlinea, ca “sclav”, aievea celor din urmă dintre fii lui Israel.
Fiul lui Dumnezeu, însă, nu s-a pogorât pe pământ ca să trăiască în bogăţie şi slava, căci Lui, chiar şi fără acestea, îi sunt supuse toate împărăţiile pământului. El s-a întrupat spre a mântui lumea de păcate şi de osândă, alegând o viaţă modestă şi săracă, iar ca loc al arătării în lume o peşteră singuratică. Naşterea Sa, în schimb, nu a rămas necunoscută pământenilor, ea fiind minunat vestită, prin îngeri, păstorilor din Betleem şi salutată de către magi de vază.
Se spune că, în momentul naşterii, când îngerii înconjurau ieslele precum scaunul heruvimilor, privind la Pruncul dumnezeiesc şi cântându-i imne de laudă, întreaga lume s-a aflat cufundată într-un somn adânc – atât moral cât şi fizic. Nimeni nu ştia că s-a săvârşit marea minune – naşterea Mântuitorului lumii! Toţi locuitorii din Betleem şi din împrejurimi dormeau. Păstorilor din valea Betleemului, care îşi vegheau turmele în popasul de noapte, li s-a arătat îngerul Domnului întru slava Sa; iluminându-i şi liniştindu-i le-a zis:“Nu vă temeţi. Căci iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle”.
De cum a sfârşit îngerul bunavestirea sa, se arătă o numeroasă oaste cerească, minunată la vedere, care, slăvindu-1 pe Dumnezeu, cânta: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Când îngerii se depărtară la cer, păstorii grăbiră a merge la Betleem, aflând astfel în peşteră pe Maria, pe Iosif şi pe pruncul culcat în iesle. Ei se închinară Mântuitorului şi Preabinecuvântatei Maicii Lui, după care se întoarseră la turmele lor, mărind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate ce auziseră şi văzuseră.
Naşterea lui Hristos a fost vestită, deopotrivă, unor bărbaţi înţelepţi, “cititori” în stele, magilor păgâni din îndepărtatul Răsărit. Arătarea pe cer, înainte de naşterea lui Hristos, a unei stele neobişnuite, le-a adus aminte înţelepţilor de prorocia lui Balaam despre stea, care avea să strălucească (să răsară) din Iacob şi că Mântuitorul, aşteptat cu nerăbdare chiar şi de păgâni, se va arăta lumii pe pământ. Şi astfel, cei mai înţelepţi dintre magi plecară la drum, urmând arătarea stelei spre a se închina Domnului.
Intrând în Ierusalim. magii începură a întreba unde avea să se nască împăratul iudeilor, a cărui stea o urmară de la Răsărit. Irod, Regele Iudeii, auzind despre vestea răspândită prin magi, nu numai că se sperie, dar începu a-şi teme însăşi domnia. Chemându-i la sine, el căută să bage de seamă, să afle timpul arătării stelei, poruncindu-le ca, după ce se vor închina nou născutului Împărat, să se întoarcă spre a-i povesti despre toate. Irod, mai mult decât îngrijorat, îşi propuse în cugetul său să-L ucidă pe Pruncul nou născut. Magii, făgăduindu-i a-i îndeplini porunca, îşi continuară călătoria urmând, mai departe, arătarea stelei, ajungând astfel la Betleem, aflând Pruncul şi pe Preasfânta sa Maică Maria. Se închinară cucernici Celui-Născut, cinstindu-L cu darurile cele mai de preţ, cu ceea ce socoteau vrednic a se închina ca dar: aur – ca unui împărat; tămâie – ca unui Dumnezeu; smirnă, semnul vieţii şi al morţii – ca Mântuitorului neamului omenesc. După această înfăţişare, magilor li s-a arătat, în vis, îngerul Domnului, cu porunca să nu dea de ştire lui Irod despre locul aflării Pruncului, ceea ce au şi făcut, întorcându-se fiecare în ţara sa, începând a vesti şi propovădui despre venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu.
Irod aflând despre plecarea ma-gilor, urzi un plan care uimi întreaga lume. El porunceşte să fie ucişi, în Betleem şi Iudeea, toţi pruncii până la vârsta de doi ani, nădăjduind astfel că va fi ucis şi împăratul iudeu care se născuse. Aşa căzură jertfă nebuniei lui Irod nu mai puţin de 14.000 de prunci nevinovaţi. În turbarea sa, Irod a pus să fie ucişi toţi sfetnicii săi, bătrânii înţelepţi, cărturarii, fariseii, preoţii. Asemenea pieiră fratele său, sora sa dimpreună cu bărbatul ei, soţia sa Mariam dimpreună cu fratele ei şi multe alte rude. Totul a fost însă zadarnic, Domnul ferindu-L de primejdie pe întrupatul Mântuitor Hristos. Încă înainte ca Irod să fi dat porunca ucigaşă, Iosif a fost înştiinţat în vis de îngerul Domnului, care îi zise: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui, şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce îţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”. Supunându-se voinţei lui Dumnezeu, luând toate cele trebuincioase pentru o călătorie depărtată, Iosif cu Maria şi Pruncul Iisus au plecat în Egipţ.
Hristos se naşte, slăviţi-L
În istoria omenirii nu este o întâmplare mai luminoasă şi mai mult aşteptată decât venirea în lume şi întruparea Fiului lui Dumnezeu. În această venire în lume a Mântuitorului se descoperă iubirea fără margini a Părintelui Ceresc, căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe Fiul Său, ca tot cel ce va crede în El să aibă viaţă veşnică.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu este evenimentul central în istoria omenirii, de la care se duce socotirea anilor în întreaga lume.
La porţile anului 2000, să aruncăm, o privire asupra desfăşurării evenimentelor în proiecţie istorică a operei de mântuire a neamului omenesc – de la crearea omului de către Dumnezeu şi până în zilele noastre, precum şi în perspectivă istorică.
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul… Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 1-3; 14).
„Cuvântul S-a făcut trup”, „la plinirea vremii” Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut asemenea nouă, ca să sufere împreună cu noi, oamenii, jalnica noastră cădere întru stricăciune, să ia asupra Sa greutatea tuturor păcatelor, cu neputinţă de purtat, ale omenirii întregi şi să guste chiar şi moartea, împreună cu Adam cel vechi, arătându-şi astfel nemărginita Sa iubire de oameni prin Jertfa Supremă.
Lucifer – îngerul cel mult strălucitor, încălcând condiţia ascultării de Creator, imaginându-şi că el, o creatură, ar putea stăpâni Creaţia lui Dumnezeu, a pus în pericol de haos buna orânduire a Creaţiei universale.
Astfel, prin încălcarea stării iubirii, care constă în smerenie şi ascultare faţă de Dumnezeu-Creatorul, a fost alungat „în întunericul cel mai dinafară”, împreună cu toţi îngerii corupţi de el, devenind Satan, stăpânitorul duhurilor întunericului, al demonilor – începătorul răutăţii.
Moment de însemnătate universală, ce împarte istoria omenirii în două
Dumnezeu-Creatorul a dat creaturilor sale, din dragoste, voinţă liberă. Condiţia fericirii creaturii este ascultarea de Creator. Odată încălcată această condiţie – Lucifer deveni Satan.
„Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…” (Facerea 1,26). (Dumnezeu vorbeşte la plural, făcând sfat în Treimea Sa de o fiinţă).
Văzându-l pe om, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, satana s-a umplut de invidie, căci la aceasta a râvnit chiar el cândva. De aceea, plin de invidie şi pizmă, l-a urât pe om dintru început, hotărând să-l corupă şi pe el de la Dumnezeu. Acest lucru i-a reuşit, căci Adam cel vechi, chiar din prima tentativă a diavolului, s-a făcut neascultător de Tatăl Ceresc şi ascultător de tatăl minciunii, căzând în stricăciune şi „înjugându-se cu moartea”. Dar, izgonit fiind, Dumnezeu nu l-a lipsit pe om de dragostea Sa, dându-i făgăduinţa tare, că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui (Facerea 3,15).
Era de neînţeles pentru multe generaţii de cărturari, ce înseamnă „sămânţa femeii”, căci arborele generaţiilor pe linie bărbătească se socotea.
Dar, nefiind omul lăsat în neştire, Dumnezeu, prin aleşii Săi, descoperea pas cu pas taina ce avea să se întâmple. Astfel, marele profet Isaia zice: „Pentru aceasta Domnul meu va da un semn: Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi-I vor chema numele Lui Emanuel”, adică „Dumnezeu este cu noi”. Aici se destăinuie, că Cel ce Se va naşte din „sămânţa femeii” – din Fecioară – va fi şi Dumnezeu în Persoană.
Pentru a cunoaşte semnele împlinirii acestei mari făgăduinţe, ni se mai spune, mai înainte de Isaia, prin Balaam, că „O stea răsare din Iacov…” (Numerii 24,17), precum ni se descoperă prin profetul Miheia şi locul Naşterii Mântuitorului, zicând: „Şi tu, Betleeme, Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, dar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5,1).
Iată deci, cu mult timp înainte Dumnezeu ne arată locul Întrupării Unicului Său Fiu – Betleem (în tălmăcire din evreieşte – Casa Pâinii, a „Pâinii cele spre fiinţă” – Trupul lui Hristos, pe care-L va da şi ni-L dă Dumnezeu „pentru viaţa Lumii”…). Ni s-a spus şi despre „steaua din Iacov”, care, la plinirea vremii i-a adus pe magi la Pruncul Dumnezeiesc.
Acum două mii de ani s-au împlinit toate acestea… Fiul lui Dumnezeu S-a făcut şi Fiu al Omului, pentru a-l scoate pe Adam, în persoana întregii omeniri, din strică-ciunea morţii. Dumnezeirea S-a unit cu omenirea, omenirea s-a îndumnezeit în persoana lui Hristos – Adam cel nou, Care, spre deosebire de Adam cel vechi, căzut din prima ispitire, a rezistat de trei ori în pustiul Carantaniei ispitei lui Satan, care n-a avut putere asupra Lui. „Şi iată îngerii, venind la El, îi slujeau” (Matei 4,2).
La această mare şi ruşinoasă înfrângere Diavolul nu s-a aşteptat. A luptat cu înverşunare împotriva aleşilor lui Dumnezeu de până atunci, dar nu s-a aşteptat ca Însuşi Dumnezeu să se facă Fiu al Omului, asupra Căruia nu mai poate avea nici o putere.
Acesta este marele moment de însemnătate universală, ce împarte istoria omenirii în două, şi începutul biruinţei Fiului Omului asupra începătorului răutăţii şi tatălui minciunii, care, mai apoi, a culminat cu biruinţa asupra morţii, suirea la Cer şi cu cinstirea trupului omenesc „cu şederea cea de-a dreapta Tatălui” – pârga neamului omenesc în ceruri.
Dar a fost cu putinţă acest lucru doar prin întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu din Preacurata Fecioara Maria, prin care şi Eva cea Nouă a devenit Împărăteasa cerului şi a pământului, mai presus de heruvimi şi serafimi.
Acest lucru s-a făcut, după cum ne mărturiseşte dreptul Simeon, „lumină spre descoperirea tuturor popoarelor”. Deci, a întregii omeniri, nu doar a poporului evreu.
Astăzi, în pragul anului 2000 de la Naşterea Mântuitorului Hristos, mulţi doresc să-L pună pe Cel Născut din Fecioară – Dumnezeu şi Om, Iisus Hristos – în rând cu hristoşi falşi, idoli muritori şi neputincioşi, slugi ale lui Satan şi înainte mergători ai lui Antihrist.
Legământul, însă, a fost dat doar lui Avraam cel mult ascultător, care pe unicul său fiu l-a dus să-l sacrifice pe muntele Moria, pe Isaac, cel ce-şi ducea supus legătura cu lemne pentru jertfelnic, ca mai apoi Dumnezeu-Tatăl să-L dea cu adevărat pe Fiul Său pe acelaşi munte Moria, care, aidoma lui Isaac, Şi-a dus lemnul Crucii – Jertfelnicul cel de viaţă dătător.
Unicalitatea lui Hristos decurge din însăşi istoria deosebită a poporului israelit, care a fost scos din Egipt prin făgăduinţă, dar purtat prin pustie timp de 40 de ani, popor nou, crescut, spre deosebire de toate celelalte popoare ale antichităţii, nu în idolatrie, ci în Lege Dumnezeiască şi organizare de trai şi morală deosebită de celelalte popoare, cel ce a dat lumii Septuaghinta, în care s-a zămislit şi a crescut spre naştere pe Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu Cel din veşnicie – Preacurata Fecioara Maria. La care popor s-a mai întâmplat aşa ceva? Oare nu acest mare eveniment împarte istoria lumii întregi în două: până la Naşterea lui Hristos şi după Naşterea lui Hristos?
Să privim cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste înainte
De atunci poporul evreu, dar şi lumea întreagă, se împarte în două: cei care L-au urmat, şi cei care L-au prigonit. Primii – au strigat la Intrarea în Ierusalim „Osana”, iar cei de-ai doilea au strigat în curte la Pilat „Răstingneşte-L”… Aşa se împarte omenirea şi azi: cei care-L recunosc ca Unic Mântuitor şi Salvator al neamului omenesc în ansamblu şi cei care-L prigonesc şi-L defăimează, căutând alţi hristoşi…
Şi precum le-a poruncit Hristos Apostolilor să ducă Evanghelia „până la marginile pământului” – iată că vedem azi Sfânta Scriptură (Biblia) ca cea mai mult tipărită Carte din lume, tradusă în peste 2000 de limbi ale pământului, iar Biserica lui Hristos cea drept măritoare ortodoxă, liturgisind peste tot şi împărţind „pâinea cea spre fiinţă” – Trupul de viaţă făcător al lui Hristos, Cel ce S-a născut spre mântuirea noastră, a tuturor popoarelor, acum două mii de ani, în peştera de la Betleem (Casa Pâinii)…
Azi, Biserica Ortodoxă, prin pronia lui Dumnezeu, liturgiseşte în America, de la Alasca şi insulele Aleute – până în Argentina; în Africa, întreaga Europă, Australia şi Noua Zeelandă, China şi Japonia.
Să cântăm, deci, şi să ne veselim, împreună cu îngerii şi cu păstorii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire !..”.
Să privim cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste înainte, mergând împreună cu Biserica întru întâmpinarea lui Hristos, Fiul lui Dumnezei şi Fiul Omului – Unicul Mântuitor, afară de Care pe altul nu ştim şi Care, venind în scutece şi umilinţă în Betleem acum 2000 de ani – iarăşi va să vie, dar de data aceasta – în mare slavă dumnezeiască, să judece viii şi morţii după faptele lor, a Căreia împărăţie nu va avea sfârşit. Iar până la acea mare zi, de care doar Tatăl ştie, să colindăm împreună cu Sf. Ierarh Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul:
„Hristos se naşte, slăviţi-L,
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L”.
Preot Vasile Ciobanu
