… Părinţii noştri!
Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi noi! Mii şi mii de ani să fi trecut deja viaţa lor până la a noastră, şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor şi dragostea, şi evlavia, şi felul.
Ei au crezut şi s-au închinat, şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.
Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.
Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi, românii foşti ortodocşi, care suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.
Închine-se Asia, bătrâna înţeleaptă, şi ingenioasa ei fiică Europa! Închine-se Africa cu toate negrele ei seminţii! Închine-se iscusita Americă !
Noi – nu ne închinăm.
Închine-se nerozii! Filosofia noastră ne pune mai presus de nevoia închinăciunii.
Clopotele – zgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!
Închine-se bisericile, surpe-se zidurile lor!
Părinţii noştri care le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen.
Noi suntem oameni moderni!
Măture-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe care după cerinţele progresului, să se zidească hoteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ.
Şi nu care cumva să îndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicol.
E destul că biserica e tolerată!
Un slujitor al altarului, când stătea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignaţiu al Constantinopolului, mi-a spus cu adânc amar:
– Nu li-e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
– Nu, părinte, i-am răspuns; nu-i e frică nimănui de bătaie cui nu crede că este.
Ai uitat că ai a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu? Cu o lume cârei nu i-a fost frică să prefacă în puşcării locaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac oseminte de măreţi voievozi?
Se va mai schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la Dânsul?
Dumnezeu ştie.
Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea noastră cuminte. De ce avem şcoli româneşti, în care urmează înaltele învăţături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze şi să ni-i crească.
Din aceste şcoli naţionale, ies pe fiece an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toţi liberi-cugetători, plini de dispreţ pentru vechea rătăcita credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată!
Ei au învăţat o religie mai omenească decât cea creştină, o religie care predică nu mila şi îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia: o religie aspră, care predică omului: „Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia; fii perfid, crud şi neîngăduitor cu semenii tăi!
Nu te uita o clipă în sus spre cer: aci în jos, pe pământ, uită-te cu ochii în patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci pe pământ se isprăveşte tot pentru tine”.
Eşti fiară, fii fiară…
Fiarele n-au biserică; fiarele nu se închină; fiarele n-au Dumnezeu!
“CO” nr. 06, 2000
