E aşa de frumos copilul cu surâsul său (V. Hugo)
Un mare poet francez, Victor Hugo, a scris o admirabilă poezie în care preamăreşte copilul, acest soare al vieţii de familie…”E aşa de frumos copilul cu surâsul său”, zice el. “Doamne, nu mă lăsa, nici pe mine nici pe cei pe care-i iubesc, părinţi, fraţi, prieteni, scuteşte-i, Doamne, şi pe cei ce mă urăsc, să vadă vara fără frunze, cuibul fără puişori, stupul fără albine, şi casa fără pruncişori”.
Versurile acestea sunt rugăciunea unui suflet creştin credincios, care vede în surâsul copiilor – aşa cum vede şi Biserica, o binecuvântare, o onoare, cea mai sfântă dintre bucuriile vieţii de familie.
Dar altfel vede copilul legislaţia Moldovei şi conştiinţa societăţii contemporane.
De fapt dacă ne amintim că Rusia comunistă a fost prima ţară din lume care a legalizat avortul, nu ne miră deloc faptul că actualii comunişti din Parlamentul Moldovei au adoptat legea despre liberalizarea avorturilor chiar în ziua când creştinii celebrau una din sărbătorile domneşti “Înălţarea Domnului”. Este şi aceasta o dovadă a faptului că lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba!
Dar să revenim la legea în cauză.
În ultimii ani, datorită condiţiilor concrete din ţara noastră, s-a constituit un model deformat de planificare a familiei în care dreptul la alegere reproductivă al femeii a fost redus la dreptul de a face avort. De aceea doar un singur articol al legii în discuţie va fi aplicat pe larg, este vorba de Art. 12 “Despre dreptul femeii la întreruperea artificială a gravidităţii”, celelalte articole vor rămâne doar pe hârtie.
Personal am fost mirat că comisia pentru drepturile omului, culte, minorităţi naţionale şi comunităţi externe nu a avut obiecţii faţă de proiectul acestei legi şi l-a propus spre examinare în Parlament. Ori ştiut este că, dreptul la viaţă este dreptul suprem al omului şi este garantat de stat prin Constituţie, Articolul 24.
Este straniu că comisia respectivă nu a observat încălcarea acestui drept, ori în cazul avortului avem de a face cu o discriminare a unei întregi clase de fiinţe umane, bazată pe criteriul vârstei, sunt prea mici, şi pe criteriul locului de trai, încă mai trăiesc în pântecele mamei lor.
Dar nici vârsta, nici gradul de dezvoltare şi nici limitările fizice sau mentale nu pot micşora demnitatea umană.
La noi, unii consideră că copilul nenăscut este doar o parte a corpului mamei, aproape ca o bucată de carne, care poate fi extirpat la nevoie, însă în cazul avortului avem de fapt de a face cu două fiinţe umane: copilul nenăscut şi mama lui.
Ce este de fapt avortul? Pentru unii avortul este o modalitate de a scăpa de o sarcină nedorită, pentru alţii este o omucidere.
Şi mă întreb: ce drept a avut Parlamentul să permită unor fiinţe umane (mamei şi tatălui) să-şi soluţioneze problemele economico-sociale, ori de altă natură, prin omorârea legală a altei fiinţe umane absolut nevinovate? Dar parcă numai copiii sunt “o piedică” pentru rezolvarea problemelor economico-sociale? Nu mai avem şi handicapaţi, bătrâni neputincioşi şi bolnavi incurabili? Înseamnă oare că în viitor poate fi primită o lege despre “întreruperea artificială a vieţii” celor care sunt o “povară” pentru societate?
Nu ştiu în mintea cărui nebun s-a iscat ideea că bolile economico-sociale se pot lecui prin omucidere.
Legislatorii noştri vor să fim ca şi cei din majoritatea ţărilor europene, unde e permis avortul, pentru a respecta dreptul cuplurilor şi indivizilor de a decide liber asupra numărului copiilor pe care-i doresc. Dar de ce să nu respectăm întâi dreptul copilului la viaţă, care este dreptul suprem al fiinţei umane, şi apoi celelalte drepturi ale cuplurilor şi indivizilor?
Astăzi legislaţia internaţională şi cea naţională, deşi în vorbe pune accentul pe libertăţile şi drepturile individuale, nu ne spune clar când începe existenţa sau viaţa într-o fiinţă umană încă nenăscută, pentru a fi apărată şi protejată. Astfel, legislaţia franceză protejează viaţa fătului de la vârsta de 10 săptămâni, iar cea suedeză de la 20 de săptămâni, Convenţia privind drepturile omului în Art. 7 spune că la naştere are loc înregistrarea copilului, dar nu spune că la naştere copilul îşi începe existenţa sa. Nici medicina nu este mai explicită. Ştiut este doar că în a 18 zi începe să bată inima fătului, la 28 de zile apar ochii, urechile, organele respiratorii ş.a. Deci practic nici medicina nu ne dă un răspuns clar când începe viaţa fătului.
Biserica astăzi practic este unica instituţie care real apără dreptul la viaţă a copiilor nenăscuţi, considerând că viaţa fătului începe în momentul conceperii. În Cartea Psalmilor se spune: “Când nu eram decât un plod fără chip, ochii tăi mă vedeau şi în cartea ta erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreo una din ele”.
Iar în Dreptul canonic, sau bisericesc există un principiu care spune că copilul nenăscut este considerat ca născut de atâtea ori de câte ori aceasta este în interesul lui. Deci dreptul bisericesc pune începutul persoanei umane ca subiect de drept la concepere, şi nu la naştere. Anume din această cauză avortul este considerat în toate denominaţiile creştine ca omucidere.
Canoanele sau legile bisericeşti prevăd pedepse severe pentru această crimă. Astfel, Canonul 21 al sinodului local din Ancira (314) spune că femeile care îşi “omoară fătul în pântece, forţându-se să facă ucideri, să se împărtăşească la ieşirea din viaţă, iar procedând cu iubirea de oameni, hotărâm să fie oprite de la împărtăşanie vreme de 10 ani după treptele hotărâte”. Adică femeia care îşi omoară copilul în pântece ar trebui să fie împărtăşită numai pe patul de moarte, dar dacă se pocăieşte poate fi admisă la Împărtăşanie după 10 ani de pocăinţă în toate treptele.
Aceeaşi pedeapsă prevede şi Canonul 2 şi 8 al Sf. Vasile cel Mare. Canonul 91 al Sinodului Trulan (691) spune că sub pedeapsa ucigaşului cad nu numai mamele care îşi omoară pruncii nenăscuţi, dar şi persoanele care le îndeamnă la această crimă, şi cele care le ajută, deci soţii şi medicii.
Evident că legislatorii noştri, adoptând Legea despre liberalizarea avorturilor, dacă ar fi creştini, ar cădea şi ei sub pedepsele prevăzute de canoanele bisericeşti.
Cineva spunea că societatea umană va atinge fundul prăpastiei morale când va considera avortul ca ceva obişnuit. Astăzi, la noi in Moldova, fiecare al doilea copil conceput este omorât prin “întreruperea artificială a sarcinii”.
Mai avem unde să cădem, sau societatea noastră a atins fundul prăpastiei?
Nicolae Fuştei
