Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1880, la Răşinari, sat aşezat lângă Sibiu, la poalele Carpaţilor. Familia poetului din partea mamei e însemnată în cronici încă din secolul al XVII-lea. Familie de preoţi, ea a dat numeroşi oameni de carte, dăruiţi idealului naţional. Iosif Goga, tatăl poetului, a fost învăţător, apoi preot la vechea biserică a răşinărenilor. Copilul creşte între preoţi şi între dascăli, pe care-i va cânta mai târziu în poeziile sale.
La 9 ani Goga sfârşeşte şcoala primară şi începe liceul la Sibiu, în anii asprei şi nedreptei legi de maghiarizare a învăţământului transilvănean. Liceul îl încheie la Braşov, unde, pornit pe drumul poeziei, citeşte pe Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, dar şi nume maghiare ca Petofi, Madach, Mikszath – lumea spiritului era liberă de dictatura opresorilor. Debutează în „Tribuna” din decembrie 1897 cu poezia Atunci şi acum, apoi publică versuri în „Tribuna literară” şi „Familia”.
În 1900 se înscrie la Facultatea de litere şi filosofie din Budapesta, unde îşi începe anii hotărâtori ai existenţei sale. Duce lupte pentru afirmarea spiritului românesc şi idealuri naţionale, organizează manifestări patriotice. În 1902 înfiinţează revista „Luceafărul”, unde apar toate poeziile primului volum al lui Goga „Poezii” (1905), cât şi cele mai semnificative poeme din cartea următoare „Ne cheamă pământul” (1909).
Angajat cu întreaga sa existenţă în lupta Ardealului subjugat, O.Goga alătură poeziei scrisul gazetarului cu verb incendiar. Publică primul volum de publicistică „Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi” (1911), după care este închis în temniţa din Seghedin. Dar rămâne inflexibil în hotărârea acţiunilor sale, publicând volumul de versuri „Din umbra zidurilor” (1913), apoi unul de publicistică „Strigăte în pustiu” (1915) şi altul de poezii „Cântece fără ţară” (1916). Nimic din tonul „dinamitard” al începuturilor poetice nu s-a pierdut în poemele cele mai bune de acum.
În 1919 O.Goga e ales ministru al Instrucţiunii în guvernul de Uniune naţională, iar la 1923 devine membru al Academiei. În 1924 obţine premiul naţional de poezie. Între anii 1928-1938 Goga scrie foarte rar versuri, fiind absorbit de politică şi de gazetăria la zi.
Muri, înainte de a vedea noua sfâşiere a ţării, la 7 mai 1938. La 12 mai poetul a fost înmormântat la Ciulea.
* * *
Se poate spune că în 1905, când apărea volumul de „Poezii”, Octavian Goga nu a debutat, ci s-a impus. Poetul era aşteptat, versurile lui nu erau descoperite, ci aclamate.
La restaurantul „Gambrinus” din Bucureşti, la o masă jucau şah Ion Gorun şi George Coşbuc, iar Caragiale chibiţa. Pe canapea era un volum de poezii, adus de Nerva Hodoş. Răsfoindu-l la întâmplare, au dat peste poezia Oltul. După ce au citit-o, remarcile au fost următoarele: „Un poet de la noi, din Ardeal. Mă, da ştii că are talent!”; Să bem câte o halbă în sănătatea lui. Să bem, că-i vrednic”. Şi cei trei maeştri ai scrisului au stat până în zorii zilei, reluând lectura volumului şi cântărind fiecare strofă. A fost cea mai strălucită consacrare a necunoscutului poet.
Temperament puternic şi protestatar, Goga se impune în fruntea luptătorilor ardeleni pentru libertate. Suflul protestatar şi mesianic al poeziei lui răsare dintr-o profundă identificare cu „sfânta suferinţă” a neamului, cu „obida din cronica ţării”. Dar el a ştiut să dea durerii şi speranţei nu atât o varietate de ton, cât o profunzime şi o tensiune a credinţei. Rostul poeziei la Goga se explică prin rostul poetului – poetul unui timp, al unei ţări, ivit în lumina unui ideal, iluminat de credinţa izbăvirii neamului său. Acesta este chipul poetului imaginat de Goga în poemul „Rugăciune”, ce ilustrează crezul său poetic, căpătând semnificaţia unui manifest, al unui program:
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, Stăpâne,
În faţa strălucirii Tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre Tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa Ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreap
tă.
…………………………………………….
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, Părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul,
toată truda
Atâtor doruri fără
leacuri,
Dă-mi viforul în care
urlă
Şi gem robiile de
veacuri.
Demult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoşată
În inimă Tu mi-o coboară.
……………………………………
Ruga imploratoare îşi găseşte explicaţia într-o opoziţie esenţială între un „eu” şi un „noi”, între viaţa trecător-personală a poetului şi sufletul de veacuri al poporului. El, cântăreţul, vrea să fie „marele suferind”, „marele iniţiat”. Astfel poezia devine expresia unui tulburător sacrificiu – a jertfei de sine pentru alţii. Poetul vrea să sufere toate durerile oamenilor, spre a-şi întări credinţa în Dumnezeu şi a putea da glas din durere cântării sale ca o cântare a tuturora. Ibrăileanu a scris despre creaţia lui Goga că „aduce ceva din spiritul şi din viziunea biblică, iar versurile Rugăciunii au ceva din Genesis”.
Toată critica creaţiei lui Goga şi-a îndreptat eforturile asupra descoperirii „autenticităţii estetice” a poeziei sale, spre înţelegerea şi explicarea „dreptei măsuri a frumosului”. Călinescu susţine că poetul din Răşinari nu e doar un poet din Ardeal, ci „un poet al Ardealului”. În poezia Oltul ţara nu e numai loc geografic, aer şi pământ, ci condiţie a fiinţei, existenţa însăşi. S-a mai spus că Goga e un cântăreţ al satului, în stare să configureze o lume specific rurală, cu o umanitate reprezentativă în diversele ei înfăţişări: plugarii, „inteligenţia”, lăutarul, dascălul, etc. Satul este o împărăţie a muncii. Truda „sfântă” a câmpului e semnul de nobleţe al acestor „dătători de pâine” – plugarii:
Cinstite mâini de soare arse
Şi înăsprite de sudoare:
Din truda săptămânii voastre
Trăieşte-a lumii sărbătoare!
(Graiul pâinii)
În această împărăţie, punctul fix, determinat, strălucind de departe peste întinderea câmpului, este „tutela satului”, un fel de centru ordonator al acestei lumi: biserica – „lăcaş străbun”, loc nemişcător în timp, emblema dăinuirii acestei lumi peste vitregiile istoriei. Astfel, la Goga biserica devine semn al sufletului plugarilor „în trupul ei de lemn”:
Stau biruit la colţul vechi de
strană,
Şi mintea mea cutremurată-mi
spune
Că-n drumul ei a răsărit un picur
Din mult ascunsa vieţii-nţelepci
une…
Aici, în umbra potolită doarme
Măreaţa taină-a morţii şi a vieţii,
Tu, suflete întunecat de gânduri,
Tu simţi prelung fiorul
dimineţii…
……………………………………………
Clopotniţa se-ndoaie şi se
frânge
Din bietele încheieturi uscate,
Un suflet e ce-i înfioară lemnul
Şi din adâncul altor vremi stră
bate.
(Lăcaş străbun…)
T. Maiorescu scria despre creaţia lui Goga: „Subiectele poeziilor sunt aceleaşi de când lumea, nouă însă şi totdeauna variată este încorporarea lor în artă; aici cuvântul poetului stabileşte un raport până atunci necunoscut între lumea spirituală şi cea materială şi descoperă astfel o nouă armonie a naturii”. E cunoscută multora poezia Bătrâni, devenită romanţă:
De ce m-aţi dus de lângă voi,
De ce m-aţi dus de-acasă?
Să fi rămas fecior la plug,
Să fi rămas la coasă.
Atunci eu nu mai rătăceam
Pe-atâtea căi răzleţe,
Şi-aveaţi şi voi în curte-acum
Un stâlp la bătrâneţe.
………………………………………
Aşa… vă treceţi, bieţi bătrâni,
Cu rugi la Preacurata,
Şi plânge mama pe ceaslov,
Şi-n barbă plânge tata…
Legată pentru totdeauna de istoria românească, poezia lui Goga va păstra mereu fiorul iubirii de ţară. Ea este greu de comentat, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec zguduitor. După Eminescu şi Macedonski, O.Goga e întâiul poet mare din epoca mo-dernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă adânc în sufletul cititorului – e poet naţional ca şi Eminescu.
Larisa ERŞOV
“CO” nr.09, 2000
