După morala creştină, stăpânul tuturor bunurilor de care ne folosim noi în viaţă este Dumnezeu. Noi suntem numai administratorii, chivernisitorii acestor bunuri, şi trebuie să ne folosim spre îndestularea noastră cumpătată şi pentru ajutorarea celor în lipsă. Dar Dumnezeu a înzestrat pe unii oameni cu mai mulţi “talanţi”, cum se spune în parabola talanţilor, şi pe alţii cu mai puţini. Adică unii sînt mai sprinteni la minte, alţii mai greoi; unii au mai multă râvnă la muncă, alţii sînt mai leneşi; unii sînt virtuoşi, alţii nu sunt. Şi este drept că cei mai înzestraţi de Dumnezeu să stăpânească mai multe bunuri, iar ceilalţi mai puţine. Omul se leagă de munca lui şi de produsul muncii lui, pe care îl face să sporească necontenit, dacă ştie că cei leneşi sau răi nu vin să zădărnicească toată truda lui. Dacă nu există respectul faţă de agoniseala semenului nostru, faţă de bunurile peste care Dumnezeu l-a pus chivernistelor şi pentru care va da socoteala despre felul cum le-a întrebuinţat, atunci nu mai este cu putinţă nici un progres, omul nu mai strânge nimic, nici pentru sine, nici pentru copiii săi, şi caută să trăiască numai din munca altuia. Oridecâteori s-a încercat, cum se spune, “comunizarea averilor”, adică nimeni să nu aibă nimic al său propriu, ci toate bunurile să fie ale tuturor, s-a văzut că aceasta nu este cu putinţă, că nu este în firea lucrurilor, şi s-a revenit la proprietatea individuală. Aşa s-a întâmplat şi în Rusia sovietică.
Este deci de la Dumnezeu rânduit ca omul să se simtă, cît trăieşte în viaţă, stăpânul bunurilor pe care Dumnezeu i le-a încredinţat şi să-şi dea silinţă a le înmulţi în chip cinstit şi a le folosi spre binele său şi al semenilor săi.
De aici decurge datoria noastră, a tuturor, de a respecta proprietatea semenilor noştri. Aşa este drept, iar dreptatea este plăcută lui Dumnezeu şi este semnul iubirii aproapelui, căci iubirea fără dreptate nu este cu putinţă şi nici dreptatea fără iubire. Ne arătăm iubirea faţă de aproapele nostru atunci când nu încălcăm drepturile lui, când nu ne însuşim avutul lui. Poruncile VIII şi X din Decalog ne cer să nu furăm şi să nu râvnim la bunurile aproapelui nostru, iar Sfântul Apostol Pavel spune că “nici furii… nici hrăpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6, 10).
Răpim avutul altuia nu numai atunci când trecem cu plugul în ogorul vecinului sau întrăm cu securea în pădurea lui, ci totdeauna când ne însuşim ceva care, direct sau indirect, aparţine semenelui nostru. Este o răpire a avutului semenelui nostru şi când nu-i plătim munca ce ne-a făcut, când nu plătim chiria, când nu ne plătim datoriile, când înşelăm pe cumpărător luându-i preţuri necorespunzătoare cu valoarea obiectelor vândute, când luăm dobânzi exagerate de la un om ce se află în nevoie, etc.
Tot lipsă de respect faţă de proprietatea aproapelui este şi escrocheria. Escroci sunt cei care îşi înşeală pe semenii lor, folosindu-se de neştiinţa sau slăbiciunea acestora. De pildă, a cumpăra ceva pe un preţ de nimic de la un copil sau de la un om beat, a da o poliţă falsă unui om care nu ştie să citească, a lua bani de la cineva pentru a-i face un serviciu care este cu neputinţă, etc., sînt escrocherii pe care morala creştină şi legile omeneşti le condamnă şi le pedepsesc, pentru că ele izvorăsc din lipsa de iubire faţă de aproapele şi duc la turburări adânci în viaţa socială.
