(începutul în nr. 9 şi 10)
Chiar dacă admintem că icoanele sunt un fel de Scriptură, unde era scris evreilor să le venereze?
Scriptura poruncea evreilor să se închine înaintea chivotului, care avea pe el imaginea a doi heruvimi. În Psalmul 99,5, se porunceşte: „Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru, şi închinaţi-vă înaintea aşternutului picioarelor Lui, căci este Sfânt!». Să observăm că aici cuvântul «închinare» este acelaşi cu cel folosit în Exodul 20,5, unde ni se porunceşte să nu ne închinam la idoli.
Ce este «aşternutul picioarelor Lui»? În 1 Cronici 28,8, David foloseşte această expresie referindu-se la Chivotul Legământului. Psalmul 99 (98 în Septuaginta) începe cu imaginea Domnului care «şade pe heruvimi» (Ps. 99,1) şi sfârşeşte cu îndemnul de a ne închina pe muntele Lui cel Sfânt – ceea ce întăreşte faptul că acest context se referă la Chivotul Legământului. Aceasta frază reapare în Psalmul 132:7, unde este precedată de expresia «haide la locuinţa Lui» şi este urmată de chemarea «Scoală-Te, Doamne, vino la locul tău de odihnă, Tu şi Chivotul măreţiei Tale!»
Este interesant că această expresie este folosită în slujba din biserică referitor la Cruce, şi legătura nu este întâmplătoare – pentru că pe Chivot, între heruvimi, se afla capacul ispăşirii, peste care era stropit sângele jertfelor pentru păcatele poporului (Exod 25,22, Levitic 16,15).
Nu a fost Şarpele de Aramă distrus tocmai pentru că poporul îl venera?
Dacă te uiţi atent la pasajul acesta (2 Împăraţi 18,4), observi că Şarpele de Aramă nu a fost distrus pentru că poporul îl respecta, ci pentru că îl transformase într-un dumnezeu-şarpe, numit Nehustan.
Nu au existat oare iconoclaşti în biserică, chiar înaintea protestanţilor?
Atunci când discutăm despre icoane, este important să avem în vedere că două chestiuni separate sunt adesea confundate:
1. Ne este permis să facem sau să posedăm icoane?
2. Ne este permis să le cinstim?
Din Vechiul Testament este clar că răspunsul la amândouă este Da. Protestanţii se opun venerării icoanelor, dar de obicei nu se opun oricăror imagini, altfel nu ar avea cărţi ilustrate, televizoare sau tablouri. În afară de grupul Amish, cu greu poţi găsi un alt grup protestant care să se opună în mod consecvent tuturor imaginilor. Protestanţii se opun de obicei cinstirii imaginilor, dar este interesant că, dacă ar fi consecvenţi, argumentele şi dovezile aduse de ei se potrivesc oricăror imagini.
Iconoclaştii, adesea citaţi de protestanţi, aveau de fapt o ideologie opusă acestora. Pe de o parte, iconoclaştii au anatemizat pe toţi cei care «îndrăznesc să înfăţişeze cu materiale şi culori» pe Hristos sau pe Sfinţi protestanţii cad în aceasta categorie. Pe de alta parte, ei au mai anatemizat şi pe cei care «nu mărturisesc pe pururea fecioara Maria ca adevărată Născătoare de Dumnezeu, mai presus de orice creatură văzută sau nevăzuta, şi nu caută, printr-o credinţă sinceră, cererile ei adresate lui Dumnezeu pe care L-a purtat». Ei au anatemizat şi pe «oricine care neagă folosul pomenirii Sfinţilor» (NPNF2, Vol. 14, p. 545f). De fapt, protestanţii s-ar afla mult mai mult sub anatema iconoclaştilor decât ortodocşii.
Protestanţii aprobă faptul că iconoclaştii se opuneau cinstirii icoanelor, dar venerarea în sine nu era o problemă pentru iconoclaşti. Ei se împotriveau cinstirii icoanelor pentru că se împotriveau icoanelor. Ei nu se opuneau cinstirii altor obiecte sfinte, de fapt cinsteau Crucea fără nici un fel de rezerve (Jaroslav Pelikan, Spiritul creştinismului răsăritean (600, 1700), Chicago: University of Chicago Press, 1974, p.110).
Protestanţii mai citează anumiţi părinţi ai bisericii ca să-şi susţină poziţia. Cele mai multe dintre aceste citate nu fac decât să respingă idolatria, şi nu au nimic de-a face cu icoanele. În puţinele cazuri în care sensul ar părea să fie acesta (unele scrieri conţinând adăugiri făcute chiar de iconoclaşti), o interpretare consecventă ar cere respingerea oricăror imagini (nu numai a icoanelor din biserică). Nici unul dintre aceste texte nu atinge subiectul venerării.
Canonul Sinodului din Elvira este adesea citat în sprijinul poziţiei iconoclaste. În canonul 36 se declară: «Se stabileşte ca în biserici să nu fie picturi, pentru că ceea ce este adorat nu poate fi pictat pe pereţi». Chiar şi protestanţii admit că înţelesul acestui canon nu este atât de clar cât s-ar părea. Nu se ştie care a fost cauza acestui canon, nici ce încerca el să prevină, fapt recunoscut chiar şi de protestanţi: «(canonului 36 al sinodului din Elvira) nu i se poate da prea mare importanţă, rostul lui nefiind cunoscut» (Edward James Martin, O istorie a controversei iconoclaste, London: Society for the Promotion of Christian Knowledge, 1930, p.19)
Prin cuvintele folosite, acest canon nu poate fi interpretat ca o condamnare generală a imaginilor. Nu este clar ce se interzicea şi, mai ales, de ce. Diferitele interpretări variază de la o interdicţie a imaginilor în biserică, până la încercarea de a feri icoanele de păgâni (posibil, dat fiind că acest sinod s-a întrunit în timpul persecuţiilor).
În oricare caz, se ştie că icoanele au fost folosite în bisericile spaniole atât înainte, cât şi după acest sinod, fără nici un fel de controverse cunoscute. Sinodul a fost unul local, niciodată proclamat la nivel ecumenic.
