In unele cercuri creştine ale bisericilor din România, Moldova şi alte ţări, au apărut noi aspecte ale “lucrării” creştine. Printre acestea se numără şi “slujbele de eliberare”, termen care într-adevăr uneori pare folosit şi în alte circumstanţe. Premisa de la care se porneşte în aceasta este aceea a posesiunii demonice a creştinilor pentru care nu există altă alternativa decât supunerea lor rugăciunii harismatice a preotului si “plesnirea” de către acesta cu putere până la dezechilibrarea şi căderea pe spate a “pacientului”. Fenomenul “slujbelor de eliberare / izbăvire nu se manifesta doar în cercurile harismatice, ci mai nou şi in unele biserici ortodoxe unde se pare că există preoţi şi călugări specializaţi în scoaterea dracilor din creştinii ortodocşi. Este într-adevăr posibil ca creştinii să fie posedaţi de demoni? Ce spune Biblia despre această controversă?
Un credincios (să-i spunem, Carl) participa la o conferinţă asupra războiului spiritual sponsorizată de către biserica lui. În timpul perioadei de rugăciune în care “s-au pus mâinile” asupra lui el a mărturisit că în momentul împărtăşirii credinţei sale cu cei necredincioşi o frică puternică de a nu fi respins pune stăpânire pe el. Aceasta îl neutralizează complet şi-l face incapabil să le vorbească altora despre Hristos. Conducătorul grupului respectiv de rugăciune a sugerat că exista un duh rău care este răspunzător pentru comportamentul lui Carl. După ce s-au rugat pentru discernământ şi având permisiunea lui Carl, liderul grupului împreună cu alţii au pus mâinile asupra lui în vederea efectuării exorcismului. Deşi Carl îşi aminteşte cu greu ce a urmat, lui i s-a spus că un spirit numit “frica” a fost obligat să se identifice. După ce a opus o rezistenţă înverşunată, acesta a fost izgonit în numele lui Iisus.
După o vreme Carl şi-a învins frica şi chiar a condus câteva suflete la Hristos. Însă la un moment dat vechiul sentiment de intimidare şi-a croit din nou drum la suprafaţă făcându-l să se întrebe dacă nu va avea nevoie de încă o “şedinţă” de eliberare/izbăvire.
Puncte de vedere opuse
În ultima vreme creştinii nord-americani (şi nu numai!) au devenit foarte conştienţi de bătălia împotriva forţelor demonice. Învăţăturile despre războiul spiritual sunt în mare căutare în zilele noastre. La rândul ei, doctrina care susţine că creştinul poate fi locuit de către demoni a devenit populara fiind răspândită de învăţători respectabili ce provin din tabere teologice divergente, de la harismatici la dispensaţionalişti anticarismatici. Astfel au fost fondate lucrări (misiuni) de sine stătătoare având scopul declarat al izbăvirii creştinilor de sub controlul demonic. Ca şi rezultat s-au înmulţit “mărturiile” asemănătoare celei a lui Carl ridicând unora mari semne de întrebare.
Poate un creştin să aibă draci? Întrebarea nu este doar teoretică. Răspunsul determina tipul de grija pastorală care trebuie şi se aşteaptă să fie oferită cuiva aflat într-o astfel de situaţie (adică, se va ajunge la un punct în consilierea spirituală în care să fie necesara supunerea creştinului exorcismul?), cât şi schimbă modul în care creştinul percepe lupta lui cu lumea, firea şi diavolul.
În acest articol vom examina întâi concepţia actualmente populară care spune că deşi un creştin nu poate fi “posedat de demoni”, totuşi credincioşii pot fi “demonizaţi”. Lucrul acesta înseamnă că odată, demonii pot să se găsească (locuiască) în credincioşi şi să exercite control asupra lor, şi apoi că, metoda potrivită de tratare a acestei probleme este de a izgoni demonul (ţinând o slujba de izbăvire).
Cea de-a doua concepţie care va fi luata în considerare (şi apărată în acest articol), afirmă că un credincios nu poate fi locuit, şi în consecinţă stăpânit (controlat) de un spirit demonic din moment ce acesta este locuit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Această concepţie recunoaşte totuşi că creştinii pot fi “oprimaţi” (asupriţi) din exterior de forţe demonice, dar recomandă ca soluţie potrivită rezistenţa (opunerea), nu izbăvirea (eliberarea). Haideţi să privim la raţiunile oferite pentru aceste doua vederi opuse.
DOVADA BIBLICA
Consideraţii etimologice
Concepţia nr.1 interpretează verbul grecesc daimonizomai şi-l traduce “demonizat” în loc de “posedat/stăpânit de demoni” fiindcă posesiunea sugerează proprietate, iar satana nu posedă nimic; verbul are timpul pasiv şi-l descrie pe demon controlând o persoană pasivă, şi rădăcina verbului înseamnă “o pasivitate cauzată de un demon”.1
Este evident atunci că “demonizat” reprezintă o traducere mult mai atrăgătoare decât “posedat de demoni” pentru cei ce cred că un demon poate invada şi locui în trupul unui credincios. Această interpretare evită, de asemenea, conotaţiile emoţionale asociate posesiunii demonice. Ea se poate înţelege şi sub forma unei influenţe demonice din afară. Însă această redare ar fi greşită devreme ce acesta este principalul termen folosit în Noul Testament pentru a descrie intrarea demonilor în oameni (alături de celelalte expresii cum ar fi, “a avea drac”), termen care nu este niciodată folosit să spună altceva, şi cei ce susţin că un credincios poate fi demonizat mai învaţă şi că duhurile rele pot în realitate locui/sălăşlui într-un creştin. Acei demoni trebuind să fie scoşi afară.
Aşadar, problema nu apare în traducerea verbului ci în poziţia duhurilor rele vizavi de credincios. În a afla care este legătura dintre ele şi creştin. Cu alte cuvinte, trebuie să ne întrebam: pot demonii să-i stăpânească (controleze) pe creştini din interior, sau doar pot să-i oprime (apese) din afară?
Conceptia nr.2 interpretează verbul ca însemnând “posesiune/stăpânire demonică” deoarece, lexicoanele greceşti cât şi dicţionarele teologice toate traduc daimonizomai sub forma “a fi posedat de un demon – a fi stăpânit de un drac”, şi una dintre definiţiile de dicţionar ale cuvântului “a poseda” este, de a “câştiga sau exercita influenţa sau control” asupra cuiva sau a ceva, sau “a domina” (vezi, American Heritage Dictionary, a 3-a ediţie). Astfel posesiunea demonică poate fi înţeleasă ca însemnând “o posesie cu scopul de a controla”. W. E. Vine traduce verbul în felul următor: “a fi posedat de un demon, a acţiona sub stăpânirea unui demon”.
A doua concepţie expusa aici se potriveşte mai bine realităţii etimologice (adică, utilizării istorice a cuvântului) fiindcă în primul rând problema nu se poate privi din punctul de vedere al stăpânirii conform mitului popular ce spune ca omul îşi poate “vinde sufletul satanei”, ci a poziţiei (locului; relaţiei) unui demon faţă de un credincios, deoarece doar dacă se află în credincios un demon se află într-adevăr pe poziţia de a-l controla (şi astfel, stăpâni) pe acesta. În al doilea rând, în pilda lui Iisus a omului tare (vezi, Mat.12,29; Luca 11,21-22), El compară eliberarea celor deţinuţi de un demon ce a intrat în ei cu legarea (biruirea) mai întâi a omului puternic/tare şi înarmat (care este satana) şi apoi jefuirea posesiunilor (averilor) sale (cuvântul grec “huparcho” din Luca 11,21). Din moment ce averile din pildă îi reprezintă pe cei pe care Iisus îi izbăveşte de demoni, putem înţelege ca există un sens biblic în care satana îi poate stăpâni (poseda) pe unii.
În al treilea rând, greaca pasivă descrie primirea de către subiect a unei acţiuni, fapt ce se potriveşte perfect termenului posedat de demoni atunci când acesta este bine definit ca însemnând intrarea într-un om a unui demon, conducând astfel la stăpânirea lui.
Versetele biblice citate în vederea susţinerii invadării creştinilor (intrării demonilor în ei)
Din cauza spaţiului trebuie să ne limitam la a examina cele mai plauzibile texte folosite în sprijinul ideii. Următoarele doua pasaje sunt citate de un număr infinit de ori de către aceia care susţin că un creştin poate fi “demonizat”.
Cazul împăratului Saul
Doua pasaje ne spun cum un duh rău a venit asupra lui Saul. În ambele cazuri el a încercat să-l pironească pe David cu suliţa la perete (1Sam.18,10-11; 19,9-10). Prima întrebare care trebuie să se pună este dacă Saul a fost un credincios adevărat. Deşi pe vremea ungerii lui ca rege el părea că este un om al lui Dumnezeu (vezi, 1Sam.10), comportamentul sau ulterior nu se potrivea unui om cu adevărat convertit. Faptul că era uns împărat şi că a fost folosit de Dumnezeu nu înseamnă şi că era un adevărat credincios. Dumnezeu a folosit chiar şi împăraţi păgâni ca Chir ca oameni unşi de El pentru a-i duce la îndeplinire planurile (Isaia 45,1).
Dar chiar dacă am accepta că Saul a fost la un moment dat un credincios adevărat ce mai târziu a ajuns stăpânit (posedat) de un demon, lucrul acesta nu înseamnă că acelaşi lucru li se poate întâmpla şi credincioşilor adevăraţi din zilele noastre. Deşi Scriptura nu explică clar care este natura regenerării (deci, a înnoirii) înainte de moartea ispaşitoare a lui Hristos, totuşi se pare ca Duhul Sfânt nu locuia în acelaşi fel în credincioşii din Vechiul Testament cum locuieşte acum în cei din Noul Testament (vezi, de exemplu Psalmul 51,11).
Thomas Ice şi Robert Dean Jr. mai adaugă un motiv în plus pentru respingerea cazului împăratului Saul ca argument în favoarea demonizării credincioşilor: “textul evreiesc spune că duhul rău fie vine asupra lui Saul, fie pleaca de la el, dar nu spune ca acesta ar fi intrat in Saul, aşa cum se întâmplă în cazul posesiunii demonice…”
Cazul femeii gârbovite
În Luca 13,10-17 citim despre o “fiica a lui Avraam” ce avea un “duh de neputinţă” care o ţinea gârbovită fără să-şi poată îndrepta spatele. Satana este identificat acolo ca fiind cel ce a ţinut-o legată timp de 18 ani (vers.16). Astfel nu se poate pune la îndoială că această boală a fost provocată demonic, dar avem oare dovezi suficiente care să ateste că această femeie era o credincioasă adevărată ce a fost posedată de un demon?
În cartea Posesiunea Demonică şi Creştinul C. Fred Dickason, decanul de teologie al Institutului Biblic Moody afirmă că dovezile indică faptul că ea era o credincioasă adevărată deoarece, odată, ea se închina la sinagogă, în al doilea rând, l-a glorificat pe Dumnezeu pentru vindecarea ei (v.13), şi în al treilea rând, expresia “fiică a lui Avraam” sugerează mântuirea ei dacă comparăm cu pasajul referitor la Zacheu (Luca 19:9).5
Cu toate acestea expresia “fiică a lui Avraam” nu înseamnă neapărat că ea a fost o credincioasă autentică în Dumnezeu şi în Hristos ci este mai degrabă indiciul faptului că ea era evreică, descendentă după trup a lui Avraam. Afirmaţia lui Iisus în care a spus că Zacheu este un “fiu al lui Avraam” (Luca 19,9) semnifică faptul că începând din acel moment (datorita pocăinţei lui; n. tr.) el ar trebui privit ca un evreu adevărat şi membru al poporului ales al lui Dumnezeu deşi fusese până atunci un urât colector de taxe ce lucra pentru o putere străină, şi anume Roma.
De asemenea, faptul că acea femeie frecventa sinagoga şi că l-a lăudat pe Dumnezeu pentru vindecarea ei nu au nici o legătură. Un om poate merge la sinagogă fără sa fie un închinător adevărat al lui Dumnezeu, gândiţi-va doar la farisei şi cărturari! În plus, nu se face nici o menţiune a faptului că ea ar fi ajuns să creadă în Iisus. Dacă ar fi făcut-o, lucrul acesta se poate privi ca fiind mai degrabă un rezultat al izbăvirii ei decât un fapt precedent ei.
Pe lângă toate acestea, nu este deloc clar că femeia gârbovită ar fi fost posedată de un demon. Traducerile moderne redau expresia literara greceasca “un duh de neputinţă” sub forma, “boală cauzată de un spirit” (New American Standard Bible), “paralizată de un spirit” (New International Version Bible), etc. Acesta pare sensul expresiei în cauză mai ales observând faptul ca Iisus nu a exorcizat demonul aşa cum a făcut-o de obicei în toate cazurile clare de posesiune demonică, ci pur şi simplu a pronunţat vindecarea ei.
Aşa cum şi Dickason recunoaşte, “noi nu putem spune în mod sigur că Biblia oferă dovezi care să arate că credincioşii pot fi demonizaţi”. Pasajele cele mai des folosite în sprijinul acestei concepţii sunt neconvingătoare. De asemenea, devreme ce Biserica nu a susţinut de-a lungul istoriei ei că creştinii pot fi posedaţi de demoni, care înseamnă că un demon poate coabita în noi alături de Duhul Sfânt, idee în mod natural respingătoare, responsabilitatea să producă dovadă le revine celor ce susţin că un credincios adevărat poate fi locuit şi stăpânit de un demon. Tot ce pot spune erudiţi ca Dickason este faptul că Biblia nu ne oferă argumente clare că credincioşii nu pot fi demonizaţi. Aceasta înseamnă a căuta argumente unde nu se găsesc tocmai atunci când argumentele vorbesc contrariul.
Scripturile contra invaziei creştinilor
Este Biblia într-adevăr neutra asupra subiectului posesiunii demonice a creştinilor? Deşi ea nu citează problema aceasta în mod direct, noi susţinem totuşi ca Biblia afirmă unele adevăruri şi stabileşte principii ce militează împotriva unei asemenea idei. De fapt, un studiu cuprinzător în Noul Testament al acestui subiect ar trebui să conducă la o singura concluzie: cetăţenia în Împărăţia lui Hristos şi posesiunea demonică sunt două concepte ce se exclud reciproc, deoarece posesiunea demonică înseamnă participarea în împărăţia satanei.
Jefuirea posesiunilor Satanei
Aşa cum am observat mai sus cei locuiţi de demoni sunt consideraţi “posesiunile (averilor — vezi, textul biblic; n. tr) satanei” pe care Iisus a venit să le jefuiască/prădeze prin instaurarea Împărăţiei Sale. Prin credinţă toţi creştinii sunt izbăviţi din împărăţia întunericului şi transferaţi în “Împărăţia Fiului dragostei Lui” (Col. 1,13; Fapte 29,18). De aceea, nu este nici o coincidenţă faptul că orice apariţie în Noul Testament a cuvântului daimonizomai şi a termenilor asociaţi lui, cât si fiecare exorcism (alungare/scoatere de demoni) relatat îi implică pe necreştini şi se petrece în contextul evanghelizării. Realitatea “apropierii împărăţiei lui Dumnezeu” este demonstrată prin faptul că satana, stăpânitorul lumii acesteia nu mai poate să-şi păstreze prinşii lui (Luca 10,17-20).
Ideea ce străbate Scriptura este că omul poate să îl aibă ori pe Dumnezeu locuind în el, ori pe satana, dar niciodată pe amândoi. De exemplul apostolul Ioan îi asigură pe cititorii creştini ai epistolei sale: “Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit pe acei prooroci căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (1Ioan 4,4). Că prin urmare, este rezonabil să deducem că “cel ce este în lume” nu poate fi de asemenea şi “in voi”!
Temple ale Dumnezeului Viu
În Creştinism Duhul Sfânt vine să locuiască în credincios făcându-l pe acesta să devină un templu al Dumnezeului Viu. Astfel, Sf. Apostol Pavel îi îndeamnă pe credincioşii din Corint să nu se lege de necredincioşi pentru că ei sunt temple ale lui Dumnezeu, şi că armonia dintre lumină şi întuneric, Hristos şi Belial (satana), templul lui Dumnezeu şi idoli (pe care Pavel îi interpretează drept demoni în 1Cor. 10,19-20), este imposibilă (vezi, 2Cor.6,14-18). Cum ar putea atunci Dumnezeu, care este mai mare decât satana, să îngăduie unui demon să locuiască alături de El, în templul Sau?
În pilda omului ce a fost din nou invadat de demoni (Matei 12,43-45) (să-i zicem, “celui ce a devenit de doua ori mai rău”; n. tr), duhul necurat se întoarce în “casa” de unde a fost izgonit şi găsind-o neocupată îşi reia şederea acolo alături de şapte duhuri mai rele decât el însuşi. În mod îndreptăţit noi putem concluziona că daca ar fi găsit “casa” ocupată (locuita de Duhul Sfânt) nu ar mai fi fost în stare să pună din nou stăpânire pe acel om.
Pecetluiţi şi păziţi de Dumnezeu
Locuirea Duhului Sfânt în credincioşi mai înseamnă şi că aceştia sunt pecetluiţi de Dumnezeu ca fiind posesiuni ale Sale şi că sunt păstraţi pana în ziua mântuirii (vezi, Efes.1,13-14). Deşi credinciosul se găseşte într-un război spiritual şi că prin urmare poate fi supus încă influenţelor şi atacurilor demonice (Efes.6,10-18), statutul său de copil şi bun al lui Dumnezeu stabileşte limite clare faţă de ceea ce-i pot face puterile întunericului. 1Ioan 5,18 ne spune că “Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el”. Nici un înger rău nu-l poate despărţi pe credinciosul adevărat de dragostea lui Dumnezeu din Hristos Iisus (vezi, Rom.8,38-39)
Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptura (sau: zidire), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru.
O absenţă evidentă
În lumina clarelor realităţi biblice faptul că satana este limitat în ceea ce le poate face credincioşilor ni se pare semnificativ nu doar fiindcă nu găsim creştini posedaţi în Noul Testament, dar nici instrucţiuni practice oferite creştinilor în vederea practicii exorcismului în biserică. Este clar că nici epistolelor nu le lipsesc învăţăturile despre războiul spiritual, dar în ciuda faptului că suntem adesea avertizaţi asupra pericolelor atacurilor satanice metoda de înfruntare a diavolului rămâne întotdeauna aceeaşi: “Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă…” (vezi, 1Petru 5,9; Efes.6,10-14; Iacov 4,7). După cum Ice evidentiază, “niciodată nu li se cere credincioşilor să-i răspundă satanei, sau demonilor, prin a-i izgoni, care de regulă este soluţia nou-testamentină pentru o persoana posedată. În schimb, porunca pentru credincios este de a se împotrivi sau de a rezista tot timpul, ceea ce reprezintă poziţia lui faţă de o ispita exterioară sugerată de satana sau de demoni”.
Acesta este un argument valabil, deoarece dacă izbăvirea ar fi tot atât de importantă pentru o viaţă creştină biruitoare cum încearcă să ne convingă susţinătorii ei, ne-am aştepta ca Noul Testament să se adreseze ei. Ice şi Dean subliniaza cu tărie această idee: “Noi credem că lipsa argumentelor (sau absenţa învăţăturilor nou-testamentine asupra subiectului; n. tr.) este grăitoare…Biblia susţinând limpede că ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia (2Petru 1,3) şi că este în stare să mustre, să îndrepte, să dea inţelepciune în neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (2Tim.3,16-17)… şi de aceea, cei ce susţin ideea posibilităţii posesiunii demonice a creştinului neaga prin implicaţie suficienţa Scripturilor, trecând peste autoritatea lor şi promovând-o pe a lor. Aceia au uitat avertismentul lui Pavel, “ca prin noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste ,,ce este scris” … (1Cor.4:6).
(va urma)
