Tatiana Doibani este profesoară de istorie la liceul “Gaudeamus”.
Îi place să lucreze cu elevii în afara orelor de studii, este iniţiatoarea unui club de discuţii, unde copiii vin cu plăcere. Încă un detaliu care-i întregeşte personalitatea este pasiunea pentru poezie – în clipele de inspiraţie, compune versuri creştine.
Cor.: Aş vrea să încep interviul chiar de aici – cum aţi început a scrie versuri şi în ce momente vă vine inspiraţia?
Tatiana Doibani: Cred că versurile creştine vin mai degrabă dintr-o stare de pesimism. După părerea mea, creştinismul în esenţă este pesimist, prin faptul că omul conştientizează greşeala făcută de protopărinţii noştri Adam şi Eva şi calea cea grea pe care a pornit omenirea spre mântuirea sufletului. Cred că anume din de aici au pornit şi poeziile mele.
Cor.: Dacă-mi permiteţi să vă completez, referindu-ne la creştinism, nu putem vorbi decât de un pesimism echilibrat de un mare optimism – cel de a vorbi despre veşnicie, despre viaţa veşnică a omului…
T.D.: Da, optimismul vine pe parcurs, la început totuşi apare tristeţea, umilinţa, smerenia, care-ţi dau posibilitatea să-ţi conştientizezi propria nemernicie, şi-apoi – o stare de bucurie, optimism, care vine din mila lui Dumnezeu. Apoi aceste două stări se alternează – cazi ca să te ridici. Aceasta este calea creştinului spre ascensiune, pe parcursul căreia apar mai multe piedici, bariere, dar ele sunt învinse, dacă nu uităm să cerem ajutorul lui Dumnezeu. E o luptă ce continuă până la moarte. În acest sens aş putea să completez cele spuse cu câteva rânduri…
Pentru ce mi-ai dat cuvântul,
Să-nţeleg adâncul lumii,
Dacă-atâtea ori pe cale
M-am opus înţelepciunii?
Dacă Ţi-am călcat porunca,
Peste ea păşind ca oarba,
Oare ochi-mi pot acuma
Hrana cerului să soarbă?
Cor.: Aveţi versuri dedicate unor sărbători creştine anumite?
T.D.: Toate versurile sunt dedicate lui Dumnezeu şi am aşa un motto: “Nevrednici suntem, dar Dumnezeu varsă mila lui prin Sfintele Daruri, ca să înţelegem rostul credinţei”. Şi orice sărbătoare este un pic din sfintele daruri, care vine peste noi. Sărbătoarea creştinului este în orice Liturghie, atunci când Sfintele Daruri descoperă creştinului esenţa credinţei lui, dar îndeosebi în Liturghiile de Crăciun, Paşte, de la sărbătorile domneşti şi celelalte.
Cor.: Orice creştin năzuieşte spre mântuire, ce înseamnă personal pentru Dvs această noţiune?
T.D.: Lepădare de orice rău. Mai uşor mi-ar fi să răspund la această întrebare, citindu-vă o poezie:
Se zbuciumă sufletu-n fire, ca pasărea-n gratii de fier,
Şi caută marea iubire, la Domnul privind înspre cer.
Se sfarmă frumoasele visuri de multele patimi trupeşti
Şi calea se face închisă spre porţile cele cereşti.
Dar, Doamne, eu nu vreau pieire,
Păcatul îmi este pe faţă.
Permite-mi să cer mântuire,
Permite-mi să calc înspre viaţă.
Permite-mi să caut la Tine,
Să gust din colacul de dor,
Permite-mi în ziua ce vine
Să vin c-un ulcior la izvor…
Cor.: Cum credeţi, ce ne împiedică să ne apropiem de Dumnezeu?
T.D.: Prea marea plăcere de dulceţile acestei vieţi, care ne derutează, ne robesc, ataşarea exagerată faţă de lumea materială, care de fapt, în infinitul vieţii veşnice, nu este decât un singur punct. Am o poezie, inspirată de un psalm al lui David:
Domnul e cu mine, de cine mă voi teme
Când frigu-n suflet vine, când inima îmi geme,
Când mă pândeşte răul, cuvântul să-mi distrugă,
Când se apleacă hăul, lăstarii să mi-i smulgă.
Cor.: Viaţa de azi e foarte zbuciumată şi adesea nu ne ajunge timp pentru ceea ce avem în interior. Dar Însuşi Mântuiroul ne spune că Împărăţia Cerească este în sufletul nostru. Pe Dvs ce v-a ajutat să descoperiţi acest univers?
T.D.: Nu pot să spun că l-am descoperit până la urmă. Adică poate nişte crâmpeie, care vin în noi din când în când, dar nu sunt încă o descoperire totală. Acest lucru cred că în viaţa pământească este imposibil şi poate, într-o măsură mai mare, este dat unor oameni foarte iniţiaţi… Eu sunt un om de rând şi dacă Dumnezeu, din când în când, aşa, mă atinge foarte uşor, eu Îi mulţumesc, aceasta inspirându-mi mare responsabilitate, şi temere poate …
Cor.: Aţi avut un îndrumător, un om în care aţi avu încredere, când aţi păţit pe această cale?
T.D.: Da, e vorba de răposatul preot Vasile Petrache, predicile căruia topeau gheaţa nu numai din sufletul meu. Apoi am făcut şi lecturi care m-au ajutat să înţeleg unele lucruri. Spre exemplu, preotul român Arsenie Boca, spune că Dumnezeu ne cheamă la el prin 7 glasuri, numite surle. Primul glas vine din om, din el însuşi. Apoi, dacă omul nu se trezeşte singur, Dumnezeu caută prin cineva să-i vorbească. Dacă şi acest lucru nu este de ajuns, Dumnezeu caută să-i pună în faţă încercări. Aceste surle de multe ori se unesc, Dumnezeu îţi vorbeşte prin toate vocile.
Nu mă părăsi, preasfinte, dă-mi o şansă, numai una
Ca să-mi pot aduce-aminte a Ta surlă cum răsună,
Căci prin haosul de timpuri s-a ştirbit auzul meu
Şi prin pânza otrăvită se strecoară surla greu.
Atingerea omului de Dumnezeu provoacă un sentiment duhovnicesc. Este ceva din domeniul dragostei, al dragostei mari, adevărate. Şi atunci cazi într-o euforie plăcută, prin fa-ptul că te atingi de acest sentiment. Mai departe – cu ce te-a dăruit Dumnezeu – încerci să–ţi valorifici talentul. Apare o dorinţă de a rodi în plan spiritual. O influienţă puternică asupra mea a exercitat-o cartea “Mântuirea păcătoşilor”. Ea este scrisă de un monah de pe muntele Atos şi a produs o ru-ptură totală în mine. Am avut un stres colosal. Atunci am păşit în pocăinţă. Apoi a urmat “Pelerinul român”, scrisă de preotul Ilie Cleopa.
Cor.: Adesea cei apropiaţi devin mai apropiaţi, sau invers, ne devin străini, în cazul când idealurile noastre coincid, sau dimpotrivă. Cum se întâmplă în familia Dvs – soţul şi cei doi fii vă sunt nişte adepţi?
T.D.: Îi mulţumesc Domnului pentru acest cadou, fiindcă este o mare bucurie pentru creştin, când credinţa lui este o valoare familială. Ştiu că în unele familii aceasta este o problemă serioasă. Un lucru pentru mine este important – că ei mă înţeleg şi sunt primii care ascultă poeziile mele.
Cor.: Dacă vorbim despre tainele bisericeşti, ce înseamnă pentru un creştin mărturisirea?
T.D.: Cred că mărturisirea este un mare dar dat de Dumnezeu, pentru a-i oferi omului posibilitatea de a se curăţi de rău, ca să păşească apoi eliberat de povara care-l apasă. Nu întâmplător în Ortodoxie mărturisirea este considerată al doilea Botez. Preotul intervine ca un intermediar aici între om şi Însuşi Dumnezeu, care le vindecă pe toate. Rolul preotului este enorm, personalitatea lui poate atrage pe mulţi la adevărata credinţă. Următoarea poezie am scris-o atunci când am făcut pentru prima dată o mărturisire generală. Îndeosebi noi, cei ce am trăit o porţiune de viaţă fără Dumnezeu, avem nevoie de o mărturisire generală, când o luăm viaţa noastră şi-i facem o revizie de la început .
Lasă-ţi mâna blândă, caldă pe-al meu creştet mult să cadă,
Ca prin harul ce-i în tine să pogoare Domnu-n mine.
Lasă-mă să plâng, părinte, că săracă-s în cuvinte,
Că sărac e duhul meu, ca să spun păcatul greu.
Lasă lacrima amară să mă curme, să mă doară
Şi să spele-a mea fiinţă, într-a lui Hristos credinţă.
Lasă inima să strige o durere care frige,
Care frige-a mea uitare, întinare, ne-mpăcare.
O, durerea mea cea mare –
Ea-mi promite dezlegare,
Ea-mi aduce o speranţă,
Curmă moartea şi-mi dă viaţă.
Cor.: Haideţi să vorbim despre şcoală, relaţia profesorului cu elevii. Cum credeţi, cât este de important ca ei să cunoască de la o vârstă fragedă esenţa unor noţiuni cum ar fi onoarea, credinţa, dragostea pentru semeni, jertfirea pentru un ideal înalt?
T.D.: Atât de important, pe cât de importante sunt aceste noţiuni pentru personalitate.
Cor.: Putem observa că astăzi, direct sau indirect, sunt promovate alte virtuţi – egoismul, plăcerile.
T.D.: Sunt nişte pseudovalori şi societatea modernă, cu adevărat modernă, accentuez, şi marile personalităţi până la urmă cultivă aceleaşi valori, tangente valorilor creştine. Parcă putem spune că este bine să fii egoist? Nu, oamenii nu-i iubesc pe cei egoişti, ci îi respectă pe cei care se jertfesc, care sunt ca un duh al păcii, blândeţii. De când e lumea şi până în zilele noastre, valorile general-umane sunt aceleaşi. Dar este important faptul că noi, profesorii, să înţelegem cât de important este să ne înarmăm cu aceste valori în procesul de educaţie. Fiindcă acest proces este o luptă cu pseudovalorile. În limbajul creştin aceasta ar însemna să ne înarmăm cu virtuţile spre a le promova, pentru a lupta împotriva patimilor. Am avut un asemenea caz în practica mea pedagogică: un elev foarte talentat mi-a mărturisit că pictează. L-am întrebat dacă crede în Dumnezeu şi mi-a răspuns negativ. M-am mirat foarte mult, şi sufletul meu a răspuns cu o poezie, care vine din convingerea că nu poate omul să fie dotat cu un ta-lent şi să fie despărţit de Dumnezeu, deoarece talentul însuşi vine de la El.
Tu trăieşti din picătura care-ţi cade peste frunte
Şi nu bănuieşti, că acolo, sus, la munte
E izvorul cel ceresc, care bate timpul lin,
Unde îngerii revin la destinul pământesc.
Te hrăneşti din picătura care-ţi cade peste frunte
Şi nu bănuieşti, că acolo, sus, la munte
Azima cerească Dumnezeu o dă la fiecare
Vor să vină după viaţa pământească…
Cor.: Care este atitudinea elevilor faţă de un pedagog creştin?
T.D.: Profund pozitivă. Cred că dacă li s-ar propune să-mi aprecieze valoarea, punctul forte ar fi anume faptul că sunt creştină, şi mai cred că cele mai reuşite tangenţe pe care le-am avut vreodată cu elevii mei, au fost anume aici. Elevii noştri, dacă vreţi, pe lângă toate aprecierile pe care le facem noi referitor la tineret, sunt, totuşi, setoşi de cunoştinţe duhovniceşti. Pentru omul secolului nostru, existenţa vieţii veşnice este mai degrabă o descoperire. Şi asta cu toate că sec. XX ne-a dat o întreagă despărţitură în medicină – reanimatologia, care demonstrează că viaţa există chiar şi atunci când corpul să găseşte într-o moarte clinică. De aceea, dacă vreţi, această descoperire este în orbita de interes a elevilor. Şi ca orice om normal, atunci când i se descoperă că el nu este un trecător, dar că prezintă o valoare, chiar foarte mare – fiindcă creştinismul descoperă în om valoare universală – manifestă un interes deosebit. Am avut un caz, când am citit versurile mele în faţa unor copii şi o fetiţă, care niciodată n-a fost la biserică , a început să plângă, descoperind în sine sentimentul duhovnicesc. Când vin sărbătorile, în posturi, elevii solicită foarte des explicaţii, convorbiri de suflet. Poate că aceste solicitări m-au făcut să caut, să mă informez, ca atunci când le apar întrebări – să fiu la nivel. Eu sunt ferm convinsă că în pedagogia noastră există un gol duhovnicesc. El ar putea să fie umplut de clerici, de ore de religie, predate de specialişti în domeniul teologiei.
Alina Grigoraşcenco
„CO”, nr. 03, 2002, p. 3
