Nu pot crede că există mai mare bucurie pentru om, decât a fi mediatorul copiilor încredinţaţi de familie şcolii spre educare.
Învăţătorul sau educatorul are o chemare specială pentru această misiune. Munca lui constă în aceea ca prin sculele sale să dăltuiască în carnea şi oasele copilului încredinţat azi inima omului de mâine.
La această lucrare instructiv-formativă a societăţii contemporane poate veni şi profesorul de religie. Acesta ar fi în stare, ca discipol al lui Hristos, să adape sufletele elevilor, atât a celor mici, cât şi a celor mari, cu apa dătătoare de viaţă a Mântuitorului.
Scriu aceste rânduri, reamintindu-mi de sentimentele ce le-am avut încă pe când eram copil. Şi astăzi am în faţa ochilor mâna blândă a mamei, ce-mi ridica mânuţa pentru a mă învăţa să-mi fac semnul crucii. Îmi amintesc şi acum lumina lină a candelei ce sta în faţa icoanei din ungherul casei, lumină care mi se părea că vine dintr-o altă lume, mai curată, mai frumoasă, mai dulce. Printre primele cuvinte pe care încercam să le pronunţ cu ajutorul mamei au fost Dumnezeu, Biserică.
Astăzi lucrurile s-au schimbat mult şi, cu regret, nu înspre bine. Părinţii au grijă mai mult de necesităţile fiziologice ale copilului, considerând că dacă acesta este hrănit şi îmbrăcat, are tot ce-i trebuie pentru a deveni un om bun. De după mulţimea de „boarfe” sufletul copilului nici nu se vede.
Ce fel de educaţie să-i mai dau, dacă de dimineaţă până în noapte mă spetesc pentru a-l întreţine? – acesta este răspunsul pe care îl putem auzi cel mai des de la părinţii care sunt învinuiţi că nu-şi educă copiii, îi lasă la voia întâmplării. Iar cei care încearcă să-şi educe urmaşii, o fac în cele mai dese cazuri apelând la reţetele filozofilor sau a „învăţaţilor”, acordând prioritate raţiunii.
Desigur, şi raţiunea are locul ei în procesul educativ, dar un copil are nevoie mai mult de inima părinţilor decât de lecţiile de morală sterilă, pe care le aude atât de des. Raţiunea, oricât de puternică ar fi, să nu uităm că este doar o slugă şi nu un stăpân, şi are rost atâta timp cât poate sluji binele. Prejudecăţile raţionaliste întârziate, de sorginte ateo-comunistă, nu trebuie să ne împiedice a începe educaţia religioasă alături de cealaltă educaţie.
Religia este o geometrie a metafizicii, e un mister organizat, care se adresează inimii, sufletului omului. Poate că este cazul ca cei care hotărăsc soarta copiilor noştri să-şi învingă prejudecăţile şi să permită sufletelor copiilor, prin intermediul orele de religie, să se expună luminii transcendentale, precum mugurele pomului e supus iradierii razelor luminii solare. Şi atunci sufletul copilului, ca şi mugurii pomilor, va înflori şi va aduce roada cuvenită.
Părintele D. Stăniloaie spunea că „fiecare copil vine la existenţă ca un mod propriu al umanităţii, spre îmbogăţirea ei. Fiecare e chemat să se încadreze în unitatea umanităţii şi niciodată nu e perfect definit în ceea ce aduce şi reprezintă el. Fiecare e adus la existenţă cu porunca smerită de a învăţa de la alţii şi cu pornirea generoasă de mai târziu de a învăţa pe alţii”.
Cea dintâi condiţie pentru o educaţie eficientă este de a introduce omul într-un sistem religios încă în timpul copilăriei. Morala ce se desprinde din religie va face din aceşti copii oameni adevăraţi, care vor şti să iubească pe aproapele (părinţi, fraţi, profesori, colegi etc.), cunoscând sensul adevărat al vieţii. Numai în acest caz viitorul cetăţean va avea o scară axiologică eficace, care îl va ajuta să rezolve corect problemele cu care se va întâlni în viaţă.
Lucrul acesta, datorită curăţeniei sufleteşti, îl înţeleg copiii, uneori mai bine decât maturii.
Iată doar câteva gânduri ale unor copii care au avut posibilitatea să frecventeze orele de religie:
„Ora de religie este cea mai aşteptată şi frumoasă. Cred că educaţia creştină este binevenită acum, când lumea este atât de preocupată numai de posibilitatea de a se îmbogăţi pe orice cale, uitând de morala creştină” (Nina Filimon)
„La ora de religie am înţeles că viaţa noastră are sens. Am aflat despre Mântuitorul Iisus care ne iubeşte” (Olga Popuşoi).
„Ora de religie ne aduce atâta bucurie şi linişte, încât am putea să o asemănăm unei insule în mijlocul unui ocean în timp de furtună” (Eugen Coliban).
„Pentru mine ora de religie e o clipă de bucurie şi durere: bucuria apare odată cu sunetul de la începutul lecţiei, iar durerea când se sfârşeşte lecţia” (A. Balan).
Preot Andrei Popovici
„CO”, NR. 6, 2002
