Etapa a III-a: Lupta pentru apărarea este ordonată
La câteva luni după obţinerea permisiunii de a lupta pentru autoapărare, Mohhamed îşi învăţa discipolii că războiul este o obligaţie religioasă. La început, inamicii au fost închinătorii la idoli din triburile koreish din Mecca, dar mai târziu au fost evreii şi creştinii care nu l-au acceptat pe Mohhamed ca profet.
Această învăţătură o găsim în multe versete ale Koranului. Richard Bailey a găsit 32 de pasaje asupra cărora a făcut comentarii valoroase. Pentru concizie, ne vom referi doar la patru dintre ele. În Sura 2:186, se dă comandă de a lupta până când persecuţia va înceta şi islamul va fi întărit: „Luptaţi pentru cauza lui Dumnezeu cu acei care vor să lupte cu voi, dar nu călcaţi limitele. Pentru că Dumnezeu nu-i iubeşte pe cei care fac fărădelege. Omorâţi-i oriunde îi veţi prinde şi goniţi-i de acolo, pentru că oprimarea este mai rea decât lupta.”
În Sura 2:213, musulmanilor li se ordonă să lupte pentru cauza lui Allah chiar dacă nu sunt de acord cu acest lucru, deoarece Allah ştie ce este mai bine pentru ei: „Războiul vă este orânduit şi vouă nu vă place. Dar poate că urâţi tocmai ceva bun pentru voi şi iubiţi ceva ce este rău pentru voi. Însă Dumnezeu ştie, şi nu voi”. Declaraţii ca acestea fac deosebit de clar faptul că pentru un musulman devotat, care urmează învăţăturile Koranului, lupta pentru înaintarea cauzei islamului este o obligaţie divină, ce cu greu poate fi ignorată.
În Sura 8:12:13, musulmanii sunt instruiţi să taie degetele şi gâtul acelora care se opun lui Dumnezeu şi să nu întoarcă niciodată spatele necredincioşilor: „Amintiţi-va că Dumnezeu a inspirat îngerii (şi le-a dat mesajul): „Eu sunt cu voi!” Daţi putere celor ce cred. Eu voi arunca teroarea în inimile necredincioşilor. Tăiaţi-le gâturile şi toate vârfurile degetelor! Aceasta pentru că s-au luptat cu Dumnezeu şi cu trimisul Său. În orice luptă împotriva lui Dumnezeu şi trimisului Sau, Dumnezeu este categoric în pedeapsă. O, voi care credeţi! Dacă întâlniţi necredincioşi gata de luptă, nu le întoarceţi niciodată spatele. Dacă cineva le întoarce spatele într-o astfel de zi – exceptând cazul în care este o strategie de război sau retragerea la trupă ( la propria trupă) – atrage asupra lui mânia lui Dumnezeu şi locuinţa lui va fi iadul. Rău este drumul încolo. Nu voi i-aţi ucis, ci Dumnezeu”.
Instrucţiunile sunt clare. În luptă, nu mai trebuie să stai pe gânduri. Soldaţii musulmani trebuie să-şi ducă misiunea la capăt prin tăierea degetelor şi capului duşmanilor lor. Scopul acestor amputări este de a face victimele incapabile să mai lupte vreodată. Sura 61:4, 11-13 învaţă că Dumnezeu iubeşte pe cei care luptă cu hotărâre pentru cauza Sa. El le va da victoria, iertarea de păcate şi intrarea în plăcerile paradisului. „Cu adevărat, Dumnezeu iubeşte pe acei care luptă pentru cauza Lui în linie de luptă, ca şi când ar fi o zidire bine întărită, (…) credeţi în El şi în trimisul Lui şi luptaţi-vă pentru cauza lui Dumnezeu cu averile voastre şi cu propria persoană. Aceasta este spre binele vostru! El vă va ierta păcatele şi vă va primi în grădini ( paradis ) pătrunse cu râuri care curg şi cu minunate locuinţe. Aceasta este într-adevăr suprema realizare. Şi altele (favoruri vă va oferi), pe care le iubiţi – ajutor de la Dumnezeu şi biruinţă apropiată. Deci, duceţi veşti bune credincioşilor”..
Una dintre beneficiile luptei pentru cauza islamului este permisiunea de a captura femei drept concubine, pe lângă cele câteva şotii legitime. Sura 33:55 spune: „O, profetule! Noi îţi încuviinţăm ţie soţiile tale, cărora le-ai dat zestre, şi acelea pe care le stăpâneşte dreapta ta, pe care ţi le-a dat ca pradă de război Dumnezeu”. Ideea că Dumnezeu ar putea da femei capturate drept concubine credincioşilor musulmani, care luptă pentru cauza Lui, nu pare să reflecte standarde morale pentru credinţa islamică. Poligamia şi concubinajul servil au distrus demnitatea femeii şi frumuseţea căminului. În aceste domenii superioritatea creştinismului este evidentă.
Prin învăţătura conform căreia cei care mor luptând pentru cauza lui Allah vor avea păcatele iertate şi vor fi primiţi în plăcerile paradisului, Koranul i-a inspirat pe musulmani de-a lungul secolelor să lupte până la moarte pentru cauza lui Allah. Astăzi încă-i inspiră pe tinerii palestinieni să devină bombe sinucigaşe. Pentru ei, „moartea de martir” este cea mai sigură şi rapidă cale de a ajunge la o viaţă mai bună de prosperitate, confort şi plăceri ale paradisului. „Bombele sinucigaşe” se consideră purtători ai învăţăturilor Koranului, în timp ce servesc societatea lor şi câştigă intrarea în paradis. Sura 55:52-58 descrie paradisul ca pe un loc în care „vor fi fructe de tot soiul, câte două. Ei vor sta culcaţi pe covoare căptuşite cu brocart. Fructele grădinii se vor afla lângă ei… Sunt copile cu ochi neprihăniţi, pe care înainte nu le-a atins nici om, nici Jinn (duh), ca şi când ar fi rubine şi mărgean”.
Elementele senzuale poluează chiar şi viziunea islamului despre paradis. Credincioşilor le sunt promise nu doar grădini înflorite, hrană din abundenţă şi fântâni proaspete, ci şi minunate fecioare. Şaptezeci şi două de fecioare minunate vor fi create pentru bucuria celui mai mic dintre credincioşi. Un moment de plăcere va fi prelungit pentru o mie de ani. Acest paradis, orientat spre plăcere trupească, diferă radical de viziunea biblică.
Etapa a IV-a: Războiul ofensiv este comandat împotriva păgânilor, iudeilor şi creştinilor
Etapa finală a învăţăturilor lui Mohhamed despre război s-a dezvoltat după ce acesta a cucerit Mecca, în anul 630. Cei mai mulţi dintre păgânii care locuiau în Mecca au devenit musulmani. În acest timp, Mohhamed a devenit capabil să preia controlul oraşului şi să cureţe Ka`aba ( templul sacru ) de cei 360 de idoli care se aflau aici. În acest moment, pentru el a devenit clar că iudeii şi creştinii nu-l vor accepta ca profet, aşa că ei au devenit parte a listei de duşmani, care trebuiau cuceriţi. Aşadar, războiul nu a fost pentru multă vreme unul de apărare, ci un Jihad agresiv împotriva tuturor necredincioşilor. Aceasta este învăţătura finală a Koranului, care este încă în vigoare astăzi şi a inspirat recentele acte de terorism.
Există câteva texte care ordonă războiul ofensiv împotriva păgânilor, iudeilor şi creştinilor. Printre acestea, Sura 9: 5 iese în evidenţă prin porunca sa explicită de ucidere a necredincioşilor: „Dar, când lunile sfinte au trecut, atunci luptaţi şi omorâţi păgânii oriunde-i veţi întâlni, apucaţi-i, împresuraţi-i şi pândiţi-i în toate modurile; dacă se pocăiesc, se vor ruga în mod regulat şi vor face acte de caritate regulate, atunci deschideţi drumul pentru ei, căci Dumnezeu este iertător şi milostiv”. Cea mai bună cale a oamenilor de a-şi salva viaţa, a fost să renunţe la religia lor şi să adopte religia islamului. În unele cazuri, populaţia cucerită a putut să-şi salveze viaţa, plătind un greu tribut şi devenind supuşi conducerii musulmane.
În acelaşi capitol, Sura 9:29-31, musulmanilor li se porunceşte să lupte împotriva iudeilor şi creştinilor până când aceştia se vor supune. Acei care se vor preda conducerii musulmane, vor plăti un greu tribut. Motivul este că blestemul lui Dumnezeu se află deasupra lor. „Luptaţi cu acei ce nu cred în Dumnezeu şi nici în ziua de apoi, şi nu consideră oprit ceea ce a oprit Dumnezeu şi trimisul Său, nici nu recunosc religia adevărată, (chiar dacă ei sunt) oameni ai Cărţii ( creştini şi evrei ), până când nu vor plăti jizya (tributul) şi se vor supune de bună voie şi vor fi supuşi. Iudeii îl numesc pe Uzair ( Ezra ) fiu al lui Dumnezeu, iar creştinii îl numesc pe Mesia fiu al lui Dumnezeu. (…) Blestemul Lui să cadă asupra lor”.
Sura 5: 36-38 prezintă patru tipuri de pedeapsă pentru cei care se opun lui Allah şi profetului său: „Pedeapsa pentru acei care au pornit război împotriva lui Dumnezeu şi profetului Său şi luptă cu putere pentru nelegiuire, este execuţia, crucificarea sau tăierea mâinii şi piciorului din părţile opuse, sau exilarea. Aceasta este ruşinea lor în această lume şi o grea pedeapsă în cea viitoare, exceptând pe cei care se pocăiesc înainte de a intra sub puterea voastră. În acest caz, ştim că Dumnezeu este iertător şi plin de îndurare. O, credinciosule! Fă-ţi datoria faţă de Dumnezeul tău. Caută căi de a te apropria de El şi luptă cu putere pentru cauza Lui, pentru ca să poţi prospera”.
Cele patru tipuri de pedeapsă ( tăierea capului, crucificarea, mutilarea sau exilul ), care trebuie aplicată potrivit circumstanţelor, descoperă metodele nemiloase, folosite de invadatorii musulmani pentru a-şi impune religia. Aceste metode stau în contrast puternic cu învăţăturile lui Iisus de a-i câştiga pe bărbaţi şi femei pentru împărăţia lui Dumnezeu prin proclamarea veştii bune a salvării prin harul lui Dumnezeu şi sacrificiul Său răscumpărător .
Războiul sfânt în tradiţiile lui Mohhamed (Hadith)
Învăţăturile Koranului cu privire la folosirea săbiei pentru înaintarea cauzei islamului sunt coroborate cu colecţia de tradiţii Hadith, care se concentrează asupra învăţăturilor lui Mohhamed. Cele nouă volume ale lui Iman Bukhari sunt în general privite ca fiind cele mai autentice din literatura Hadith. Doar în volumul patru, Richard Bailey a gasit 283 de pasaje care învaţă despre războiul sfânt (Jihadul) pentru înaintarea cauzei islamului. Pentru a fi concis, voi menţiona doar patru dintre ele.
Mohhamed a spus: „O singură încercare (de luptă) pentru cauza lui Allah, dimineaţa sau seara, este mai bună decât lumea şi tot ce este în ea ( 4:50 )”. Din nou el a spus: “Paradisul se află sub umbrele săbiilor” ( 4:73 ). Pentru Mohhamed, lupta pentru cauza lui Allah a fost un mod de viaţă.. El a spus: „Viaţa mea se află în umbra săbiei mele, iar cine nu va asculta ordinele mele, va fi umilit şi obligat să plătească Jizya” ( 4:162b ). Jizya este tributul plătit de către oamenii subjugaţi în schimbul dreptului lor la supravieţuire. Mohhamed zice: „Mi s-a ordonat să lupt până când oamenii vor spune „nimeni nu are dreptul la închinare decât Allah”, şi oricine spune „nimeni nu are dreptul la închinare decât Allah”, averea şi viaţa lui vor fi salvate de către mine în afara legii islamice, iar socotelile lui vor fi faţă de Allah (fie de pedeapsă, fie de iertare)” (4:196). Ordinul este clar. Musulmanii au de luptat cu ceilalţi oameni, până când aceştia vor deveni musulmani.
Sprijin scolastic pentru cele patru etape ale evoluţiei jihadului
Am schiţat pe scurt cele patru etape ale evoluţiei învăţăturii din Koran despre „războiul sfânt” (Jihadul), de la prima lui etapă, aceea a necombatanţei, la permisiunea luptei de apărare şi apoi la obligativitatea acesteia, şi până la războiul ofensiv, permis în orice timp. Numeroşi cercetători recunosc că evoluţia învăţăturilor despre folosirea războiului corespunde cu etapele dezvoltării concepţiilor lui Mohhamed şi a evenimentelor. Două menţiuni din partea unor surse reputate sunt suficiente pentru a demonstra acest punct de vedere.
Prima menţiune vine din partea dr. Mohammad Muhsin Khan, care a tradus în engleză cele nouă volume Hadith ( învăţăturile lui Mohhamed ) ale lui Sahih Al-Bukhari . În introducerea la aceste volume, dr. Muhsin Khan scria: „Aşadar, la început lupta a fost interzisă, apoi a fost permisă şi după aceea a devenit obligatorie: 1) împotriva celor care pornesc lupta împotriva voastră ( a musulmanilor ) şi 2) împotriva tuturor celor care se închină altcuiva decât lui Allah” (p.. XXIV ).
Cea de-a doua menţiune o găsim în articolul “Jihad”, aflat în Enciclopedia Brill a Islamului. Autorul scrie: „Jihadul este o datorie. Acest precept este întâlnit în toate sursele. Este adevărat ca în Koran se găsesc texte divergente, chiar contradictorii. Acestea sunt clasificate de către doctrină, cu excepţia anumitor detalii, în patru categorii succesive: cele care poruncesc iertare pentru ofensele aduse şi încurajează invitarea la islam prin convingere paşnică; cele care ordonă lupta pentru apărare împotriva agresiunii; cele care ordonă iniţiativa în atac, dar nu permit lupta în timpul celor patru luni sfinte; cele care ordonă iniţiativa pentru atacul absolut, în orice timp şi în orice loc”.
Articolul continuă astfel: “În concluzie, aceste diferenţe corespund etapelor de dezvoltare a concepţiilor lui Mohhamed şi a modificărilor de acţiune, rezultate din circumstanţe particulare; perioada Mecca, în timpul căreia Mohhamed s-a supus unor învăţături morale şi religioase, şi perioada Medina în care, devenind liderul unei comunităţi politico-religioase, este capabil să-şi asume lupta împotriva celor care nu doresc să se alăture comunităţii şi să se supună autorităţii lui. Doctrina susţine ideea conform căreia textele de mai târziu le abrogă pe cele anterioare şi contradictorii, în final cele din categoria târzie rămânând indubitabil valabile” (p.. 538).
Doctrina în cauză este cunoscută sub numele „legea abrogării”, care este acceptată de învăţaţii musulmani. În acord cu această doctrină, versetele de mai târziu, „versetele săbiei”, depăşesc vechile „versete ale iertării”. Aceasta înseamnă că, în mod gradat, Mohhamed a acceptat Jihadul militar ca pe o esenţiala strategie de promovare a expansiunii islamice. Nu contează ce ar putea gândi oamenii, Mohhamed nu a fost doar un lider religios, ci şi un comandant militar, care a ordonat războiul împotriva duşmanilor săi, imediat ce si-a consolidat puterea şi şi-a dezvoltat forţa de lupta.
Expansiunea islamului prin intermediul războiului
Cea mai convingătoare dovadă că Mohhamed i-a învăţat pe discipolii săi să înainteze cauza lui Allah prin folosirea săbiei, este oferita de exemplul succesorilor săi imediaţi, cunoscuţi sub numele de „califi”.. Ei au continuat puternicul lui fanatism în neînduplecatul război pentru cucerirea creştinilor, iudeilor şi păgânilor. Într-un timp relativ scurt, musulmanii au format un imens imperiu. La apogeul puterii lor, teritoriile musulmane se întindeau din nordul Africii şi sudul Europei în vest, până la graniţele Indiei moderne şi China în est. Strigătul lor de luptă era: „Înaintea voastră este paradisul, iar în spatele vostru sunt moartea şi iadul”. Cei mai mulţi dintre oamenii cuceriţi de către musulmani au fost creştini cu numele, care au renunţat la credinţa lor, pentru că-şi pierduseră viziunea despre mesajul şi misiunea creştină.
În timpul primului secol de expansiune a islamului, din anul 632 până în 732, urmaşii lui Mohhamed au supus Egiptul, Palestina, Siria, o parte a Turciei ( împresurând de doua ori Constantinopolul, în 668 şi 717 ) şi toate ţările din nordul Africii. În 711, au traversat din Africa în Spania şi au trecut Pirineii până în sudul Franţei. Ei s-au lăudat că în curând îşi vor adăposti caii în catedrala Sf. Petru din Roma. Dar în 732, armata francilor, sub conducerea lui Carol Martel, i-a învins în bătălia de la Tours, stopând înaintarea lor spre vest.
În est cuceririle musulmane au continuat nestingherite. În secolul nouă, au cucerit Persia, Afganistanul şi o mare parte din India. În secolul treisprezece, au fost cuceriţi turcii şi mongolii. Au urmat în curând Bulgaria, Serbia şi o parte a Ungariei. În cele din urmă, în 1453, însuşi Constantinopolul a căzut în mâinile musulmanilor, care au transformat magnifica biserică „Sf. Sofia” într-o moschee în care, în locul Evangheliei, era citit Koranul. Din Constantinopol musulmanii au răspândit panica în Europa şi au ameninţat imperiul german până când, în final, au fost învinşi la porţile Vienei, în 1683.
Declinul puterii musulmane
În acest timp, a început declinul puterii musulmane prin ridicarea naţiunilor europene, care au divizat mare parte din teritoriul musulman, cunoscut sub numele de Imperiul Otoman. Dezvoltarea unor puternice state europene şi a Americii, combinată cu o mişcare misionară în secolele XIX–XX, au creat serioase probleme musulmanilor. Mişcarea islamică politico-religioasă, care părea destinată să conducă lumea, a fost umilită în mod gradat de către puterile coloniale vestice, care au divizat o mare parte a teritoriului musulman. Ceea ce a dus la oprirea expansiunii islamului nu a fost o schimbare a credinţelor, ci a forţei militare europene.
Ura duce la terorism
Umilinţa pe care au experimentat-o musulmanii în ultimele doua secole, este unul din factorii care au dus la terorismul de astăzi. În ultimii ani, musulmanii au fost umiliţi nu numai de evreii din Palestina, ci şi de sârbii creştini din Bosnia şi Kosovo, de către ateii sau creştinii ruşi din Cecenia şi hinduşii din Kashmir şi Pakistan.
Pentru unii musulmani, este greu de acceptat ruşinea eşecului lor internaţional. După ce au fost supraputere pentru mai bine de o mie de ani, crezând că Allah i-a împuternicit să-i înlăture pe creştini, iudei şi păgâni şi să conducă întreaga lume, astăzi se văd guvernaţi politic şi controlaţi economic de către naţiuni formate, în cea mai mare parte, din „necredincioşi”.. Mulţi musulmani sunt supăraţi de puterea superioară a ţărilor vestice, mai ales a Americii, deoarece ei cred încă în superioritatea religiei şi culturii lor, pe care vor să o impună restului lumii.
În cartea sa „Jihadul în islamul clasic şi modern” ( Princeton 1996 ), Rudolf Peters, profesor de drept islamic la Universitatea din Amsterdam, observă: „Dificultatea doctrinei constă în existenţa unui singur stat islamic, care guvernează peste toată umma (comunitatea musulmană). Este de datoria acestei comunităţi să extindă teritoriul acestui stat, pentru a aduce sub conducerea lui cât mai mulţi oameni cu putinţă. Scopul final este de a extinde teritoriul acestui stat pentru a aduce întregul pământ sub guvernarea islamului şi pentru a-i înlătura pe necredincioşi” (p.. 3).
Faptul că viziunea expansionistă a islamului a suferit constante eşecuri în ultimele doua secole şi, în special, în ultimii ani, a inspirat unii musulmani îngrijoraţi să comită actele teroriste, raportate în ştirile de fiecare zi. Scopul lor este să arate că, în ciuda umilinţei lor, musulmanii sunt capabili încă să terorizeze supraputeri vestice, aşa cum este America. Acesta este un alt mod ca ei să arate că Allah încă-i împuterniceşte să-şi îndeplinească misiunea.
Musulmanii îngrijoraţi doresc să pedepsească America pentru politica ei antiislamică prin lovirea oamenilor chiar în „zonele lor sigure”.. Acest lucru va avea ca rezultat forţarea Americii „să plătească mai mult şi să se joace mai puţin”, prin cheltuirea a miliarde de dolari în lupta cu terorismul din interiorul ţării şi din afara graniţelor ei. De asemenea, această pedeapsă constă în chinuirea americanilor prin teama constantă de alte atacuri neaşteptate. Ţinându-i în alertă şi subminându-le tradiţionalul lor simţ al securităţii, mulţi musulmani devotaţi cred că au obţinut o victorie importantă pentru cauza islamului. Ei consideră că au arătat lumii că Allah i-a împuternicit să umilească cea mai puternică ţară a lumii – America. Pentru ei acest lucru reprezintă victoria islamului asupra creştinismului.
Ameninţarea creşte din cauza dezvoltării armelor nucleare, chimice şi biologice de distrugere în masă în ţări arabe ca Irakul, Iranul şi Libia. Dacă un student la Institutul Tehnologic Massachusetts poate testa o bombă nucleară în câteva săptămâni, folosind un material publicat, disponibil într-o bibliotecă bună, este uşor de conceput că acestea şi alte ţări dezvoltate ar putea asambla arme termonucleare. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, chiar şi o mică utilizare a armelor nucleare de către ţări musulmane, angajate în înaintarea cauzei lui Allah prin umilirea supraputerilor creştine, ar putea degenera într-un conflict internaţional major, care ar aduce ruina pentru toţi şi victoria pentru nici unii.
Este islamul p religie iubitoare de pace?
Cercetarea anterioara, pe care am făcut-o asupra Koranului şi tradiţiei lui Mohhamed (Hadith) în ceea ce priveşte războiul, discreditează concepţia populară, potrivit căreia islamul este o religie iubitoare de pace şi care predică pacea. Nu există dubii că sunt mulţi musulmani care iubesc pacea şi condamnă folosirea violenţei pentru promovarea credinţei lor, dar acest lucru cu greu poate fi spus despre învăţăturile din Koran şi Hadith. A spune că islamul este o religie a păcii înseamnă ignorarea exemplului şi a învăţăturilor lui Mohhamed.. El a luptat cu păgânii, evreii şi creştinii din Arabia Saudită, până i-a învins şi i-a forţat sa accepte islamul. Ceea ce a făcut Mohhamed este reflectat în ceea ce a menţionat despre lupta şi uciderea necredincioşilor.
Pretenţia că islamul este o religie iubitoare de pace, este contrazisă în mod deschis de către Koran, care pare a fi un „manifest terorist”. Nu trebuie să ne lăsam înşelaţi de discursurile liderilor arabi, care condamnă actele de terorism, în timp ce oamenii lor se bucură în stradă într-o atmosferă de carnaval, sărbătorind masacrarea oamenilor nevinovaţi de către bombele sinucigaşe. O pace reală cu musulmanii este imposibilă atâta timp cât ei cred în exemplul şi învăţătura lui Mohhamed.. Pentru profet, pacea este posibilă numai prin supunerea faţă de islam, cuvântul „islam” însemnând supunere. Dar conceptul islamic al păcii înseamnă o lume dominată de musulmani, ceea ce, în cele din urmă, înseamnă mandat pentru război.
Provocarea cu care ne confruntăm astăzi în stabilirea de relaţii de pace cu lumea musulmană, este aceea de a-i ajuta pe prietenii nostru musulmani să înţeleagă lacunele fundamentale ale învăţăturilor Koranului cu privire la folosirea violenţei în scopul înaintării cauzei lui Allah. O religie care sprijină angajarea în „războiul sfânt” ( Jihad) pentru a-şi propaga credinţa, este o mişcare represivă, care violează dreptul fundamental al omului de a alege cui să se închine. Acest drept fundamental este recunoscut şi respectat de către Dumnezeul revelaţiei biblice, care a spus: „Alegeţi astăzi cui vreţi să-I slujiţi” ( Iosua 24:15 ).
Începutul în nr. 10, continuare în nr. 12
(va urma)
