Violenţa în Biblie şi Koran
Aceasta ne conduce la discutarea violenţei în Biblie şi în Koran. Dezbaterea pe această temă s-a intensificat după 11 septembrie. Cei care doresc să justifice folosirea violenţei de către musulmani, se grăbesc să spună că nici creştinismul nu este diferit, deoarece Biblia şi istoria creştinismului sunt pline de violenţă. Mai devreme l-am citat pe Kenneth Woodward, care scria în Newsweek: „şi Biblia prezintă relatări de violenţă comisă în numele Domnului. Dumnezeul prezentat în primele cărţi ale Bibliei este într-adevăr nemilos în sprijinul pe care îl acorda izraeliţilor, înecându-i în mare pe duşmanii acestora” (Newsweek, 11 februarie 2002, p.. 53 ). Cum putem răspunde acestui argument popular, potrivit căruia violenţa din Koran nu este diferită de cea pe care o întâlnim în Biblie? Pentru concizie, voi limita răspunsul la trei consideraţii majore.
1) Creştinii nu au justificare biblică pentru folosirea violenţei în numele lui Hristos
Nu este nici un dubiu că şi creştinii au folosit violenţa, tortura şi cruciadele militare, pentru a-i distruge pe necredincioşi şi eretici, dar acei care au comis aceste fapte ruşinoase au trădat Persoana şi învăţăturile lui Hristos, care a condamnat folosirea violenţei în scopul stabilirii Împărăţiei Sale. El i-a spus lui Petru, când acesta a tăiat urechea unui slujitor: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” ( Matei 26:52 ).
În timp ce Mohhamed le porunceşte discipolilor săi să lupte cu păgânii, creştinii şi iudeii până când aceştia vor fi ucişi sau li se vor supune, Hristos învaţă pe ucenicii Săi să rabde persecuţia şi să se roage pentru prigonitori: „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi. Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” ( Matei 5:11-12; 44,45 ).
Musulmanii care folosesc violenţa, războiul şi terorismul pentru înaintarea cauzei lui Allah, pot să pretindă în mod legitim că urmează exemplul şi învăţăturile profetului lor, Mohhamed. El a fost, în acelaşi timp, lider politic şi religios, care a luptat până când a supus poporul din Mecca şi comunităţile creştine şi iudaice din Arabia Saudită. El spunea: „Eu ştiu că paradisul se află sub umbrele săbiilor” (4:73)..
Dar creştinii, care au recurs la violenţă pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu, nu pot apela la învăţăturile şi exemplul lui Hristos. El le-a spus ucenicilor să întemeieze împărăţia lui Dumnezeu nu prin confruntări fizice, ci prin proclamarea paşnică a harului salvator al lui Dumnezeu. Creştinismul a întors pe dos imperiul roman în timpul primelor trei secole, prin împărtăşirea puterii harului lui Dumnezeu, manifestat în atitudinea iubitoare şi iertătoare a creştinilor, care au fost dispuşi să sufere şi să moara pentru credinţa lor. În contrast, musulmanii au cucerit o mare parte a lumii romane în timpul primului secol al expansiunii lor ( 632–7 32), prin uciderea unui mare număr de oameni nevinovaţi şi prin forţarea supravieţuitorilor să adopte credinţa lor. Ce diferenţă! Hristos a condamnat folosirea violenţei pentru promovarea credinţei creştine, în timp ce Mohhamed a ordonat folosirea săbiei pentru înaintarea cauzei islamului.
2) Exterminarea canaanienilor a fost pedeapsa divină pentru nelegiuirea lor
Unii apelează la pasajele care se găsesc în cartea lui Ioşua cu privire la exterminarea diferitelor triburi, care trăiau în Canaan, pentru a argumenta că Biblia nu este diferită de Koran, în sancţionarea „războiului sfânt” pentru promovarea adevăratei închinări la Dumnezeu. Dacă această afirmaţie ar fi corectă, atunci învăţăturile Bibliei despre folosirea violenţei ar fi similare acelora din Koran. Problema acestei afirmaţii este lipsa recunoaşterii faptului că exterminarea diferitelor triburi din Canaan a fost pedeapsa divină pentru nelegiuirea lor, şi nu o metodă de a-i converti la religia Israelului. Oamenii morţi nu-şi pot schimba religia. Aşa cum Sodoma şi Gomora au fost distruse, pentru că nelegiuirea lor ajunsese la limitele indurării lui Dumnezeu, tot aşa şi triburile canaaniene au fost exterminate din cauza păcătoşeniei lor.
Cu câteva sute de ani înainte de invazia din Canaan, Dumnezeu i-a spus lui Avraam că descendenţii săi vor locui într-un pământ străin pentru „patru sute de ani” (Gen.. 15:13), înainte de a se stabili în ţara Canaanului. Motivul oferit pentru această perioadă de aşteptare este clar declarat: „Căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful” (Gen.. 15:16). Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost dispus să aştepte câteva generaţii, înainte de a distruge triburile din Canaan, deoarece nelegiuirea lor nu atinsese încă limitele milei lui Dumnezeu. Mai târziu, Dumnezeu a avertizat naţiunea lui Israel să aibă grijă să nu repete păcatele canaanienilor, altfel vor suferi o pedeapsă similară.. Avertizarea a fost zadarnică. Dumnezeu a folosit pe asirieni şi babilonieni ca instrument al dreptăţii Sale, pentru a pedepsi poporul Israel pentru păcatele lui, în acelaşi mod în care El a folosit Israelul ca instrument al dreptăţii Sale, pentru a curăţa pământul Cannanului de păcatul lui.
Exista o diferenţă completă între distrugerea canaanienilor şi evenimentele din istoria primară a islamului. Principalul motiv în relatarea biblică este acela al sfinţeniei lui Dumnezeu, manifestată prin pedepsirea păcătoşilor nepocăiţi. Această temă lipseşte în relatările despre raidurile şi războaiele lui Mohhamed. În schimb, motivaţia principală pe care o găsim în relatările războaielor lui Mohhamed este întinderea guvernării islamului prin distrugerea şi jefuirea duşmanilor.
3) Biblia nu permite folosirea războiului pentru promovarea închinării la adevăratul Dumnezeu
Un alt punct important, pe care trebuie să-l luam în considerare, este că Vechiul sau Noul Testament nu poruncesc nicăieri poporului lui Dumnezeu să atace naţiunile păgâne, pentru a se apăra sau ca mod de a favoriza adevărata închinare la Dumnezeu. În Biblie, proclamarea salvării are loc întotdeauna prin mărturisire şi convingere.
Dumnezeu a aşezat Israelul în tara Canaanului datorită localizării ei strategice în centrul lumii antice. Izraeliţii trebuiau să fie vitrina lui Dumnezeu pentru lumea antică, în mod deosebit pentru negustorii şi armatele care străbăteau Palestina. Acest aşa-numit „drum al regilor” era o rută obligatorie pentru cei care călătoreau din sud spre nord şi din nord spre sud în Orientul Mijlociu. Dumnezeu a dorit să-şi aşeze poporul în centrul lumii antice, pentru ca el să fie o lumină a neamurilor. „Vei fi pentru Domnul un popor sfânt, cum ţi-a jurat El, dacă vei păzi poruncile Domnului, Dumnezeului tău şi vei umbla pe caile Lui .Toate popoarele vor vedea că tu porţi numele Domnului şi se vor teme de tine” (Deut.. 28: 9-10). Izraeliţii au fost chemaţi să promoveze adevărata închinare la Dumnezeu nu prin cucerirea naţiunilor prin războaie, aşa cum se porunceşte în Koran, ci prin a deveni o lumină care să lumineze lumea. „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale” (Isaia 60:1). Nu era nevoie ca izraeliţii să-şi promoveze credinţa prin sabie, deoarece Dumnezeu promisese să lupte pentru ei şi să aducă naţiunile la uşa lor, pentru a învăţa să se închine cu adevărat lui Dumnezeu (Zaharia 8:20-22)..
Anticiparea vechi-testamentară a proclamării salvării pentru toate naţiunile devine, în Noul Testament, marea însărcinare a lui Hristos, dată urmaşilor Săi: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile” (Matei 28;19). Această mare însărcinare va fi împlinită nu prin folosirea săbiei, ci prin „a-i învăţa pe oameni să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28:20).
Islamul – o religie violentă
O comparaţie între învăţăturile Koranului şi acelea ale Bibliei în legătura cu folosirea violentei arată deosebirile fundamentale dintre islam şi creştinism. Am descoperit că islamul este o religie violentă, deoarece Koranul propovăduieşte războiul sfânt (jihadul), pentru a forţa oamenii să se supună sistemului său politic şi religios. O religie care recurge la violenţă, pentru a-şi impune învăţăturile asupra celorlalţi, cu greu poate fi numită „religie”, deoarece o adevărată religie presupune închinare faţă de Dumnezeu şi respect faţă de semeni. Ar fi mai potrivit să etichetăm religiile violente ca fiind „organizaţii teroriste”.
Nu demult, Papa şi-a cerut scuze pentru atrocităţile cumplite, comise de Biserica catolică atunci când aceasta a devenit „organizaţie teroristă”, implicată în subjugarea musulmanilor, evreilor, disidenţilor religioşi şi a creştinilor ortodocşi greci. Nu ne putem dori decât ca liderii religioşi musulmani să urmeze exemplul Papei şi să-şi ceară scuze pentru nenumăraţii nevinovaţi, care au fost masacraţi în timpul celor o mie de ani de expansiune teritorială. Dacă ei cred cu adevărat că islamul este o religie iubitoare de pace, atunci ei au obligaţia morală de a-şi exprima părerea de rău pentru uciderea a milioane de oameni nevinovaţi, care au refuzat să se supună credinţei şi conducerii islamice. De asemenea, ar trebui să-şi ceara scuze pentru recentele acte teroriste cu musulmani ca bombe sinucigaşe. Ei trebuie să condamne aceste acte de violenţă ca fiind trădări ale islamului. Dar acestea nu sunt decât nişte doleanţe, deoarece nu există nici un indiciu că asemenea scuze şi condamnări ar putea veni din partea liderilor religioşi musulmani.
La 28 mai 2002, un reporter de la Fox News a spus că în timpul celor câteva luni, pe care le-a petrecut în Orientul Mijlociu, relatând despre actualul conflict, nu a auzit niciodată un lider religios musulman condamnând uciderea cu bombe sinucigaşe a oamenilor nevinovaţi. Ea a spus că este greu de înţeles, de ce liderii religioşi musulmani nu iau poziţie, în special când bombele sinucigaşe omoară mame care îşi plimbă copiii pe stradă.
De ce tac liderii religioşi musulmani? Pur şi simplu pentru că ei cred că sinucigaşii cu bombe sunt „martiri”, care acţionează în conformitate cu exemplul şi învăţăturile profetului lor, Mohhamed. În definitiv, el i-a chemat pe discipolii lui să lupte şi să-i ucidă pe păgâni oriunde i-ar afla, să-i asedieze şi să-i prindă prin orice stratagemă de război (Sura 9:5). Mohhamed a practicat ceea ce predica. El a pornit război împotriva inamicilor imediat ce şi-a consolidat puterea în Medina. El a folosit sabia pentru a forţa oamenii să accepte sistemul sau religios şi politic. Pentru Mohhamed, lupta a fost un mod de a-şi practica religia: „Viaţa mea se află în umbra săbiei mele, iar cine nu va asculta ordinele mele, va fi umilit şi obligat să plătească Jizya (tribut)” (Hadith 4:162b). O religie care foloseşte violenta, pentru a-şi promova credinţele şi practicile, cu greu poate fi considerată o religie iubitoare de pace.
Creştinismul este o religie iubitoare de pace
Prin contrast, creştinismul este o religie care iubeşte pacea, deoarece este inspirată de către întemeietorul său, Iisus Hristos, care nu i-a forţat pe oameni să se supună în vreun fel. El i-a chemat să accepte în mod voluntar vestea bună a morţii Sale ispăşitoare pentru păcătosul pocăit şi puterea harului Său transformator. El i-a învăţat pe urmaşii Săi următoarele: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce va urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Lui şi peste cei buni şi peste cei răi, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5: 44-45).
Hristos a fost pe drept cuvânt numit „PRINŢUL PĂCII” (Isaia 9:6 ), deoarece El ne oferă PACE CU DUMNEZEU. plătind pedeapsa pentru păcatele noastre, PACE CU NOI ÎNŞINE, dându-ne putere să biruim păcatul din viaţa noastră, şi PACE CU SEMENII, dăruindu-ne capacitatea de a-i iubi chiar şi pe acei care ne urăsc. La naşterea lui Iisus îngerii au cântat: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2:14). Treizeci şi trei de ani mai târziu, în timp ce murea, El se ruga pentru cei care L-au batjocorit şi L-au crucificat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 13:34). Pentru toţi cei care se încred în El şi accepta darul mântuirii Sale, Hristos promite: „Vă dau pacea, va las pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27).
Pacea pe care o oferă Hristos nu este una teritorială, ci interioară. Ea nu se obţine prin supunerea întregii lumi sub conducere musulmană, prin expansiune teritorială, ci prin experimentarea odihnitoarei făgăduinţe divine de iertare, protecţie şi mântuire. Este o pace interioară, care ne face capabili să triam într-o lume tulburată, fără a permite ca inimile noastre să fie cuprinse de teamă şi ură. Aceasta este pacea de care fiecare fiinţă umană are nevoie. Aceasta este pacea care-i poate ajuta pe musulmani să trăiască în pace cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu alţii.
Răspunsul creştin faţă de islam
Care sunt contribuţiile, pe care le pot aduce creştinii pentru rezolvarea crizei generate de ameninţarea actelor teroriste, sponsorizate de către organizaţiile musulmane? Ar fi naiv să credem că cineva poate oferi o soluţie magică în cazul complexului conflict dintre islam şi creştinătate, conflict ce durează de peste paisprezece secole. Cel mult, putem spera în declanşarea unui proces de meditare, care să conducă la o soluţie. Având acest lucru în minte, iată trei sugestii:
1) Creştinii au nevoie să înţeleagă rădăcinile terorismului
Pentru a rezolva problema terorismului, care generează o teamă paralizantă în America şi în multe ţări vestice, în afară de faptul că este nevoie de miliarde de dolari din partea comunităţii internaţionale, este important de înţeles că rădăcinile terorismului musulman sunt teologice, şi nu doar politice sau teritoriale. Vreau să spun prin aceasta că actele de terorism, la care suntem martori aproape în fiecare zi, sunt inspirate nu doar din dorinţa de a lua un teritoriu cat mai larg din pământul controlat de Israel, ci şi de învăţăturile clare ale Koranului de „a lupta şi a ucide” pe necredincioşi, până când întreaga lume va fi sub guvernarea islamului.
Nu uitaţi faptul, ca 99,9 procente din teritoriul Orientului Mijlociu sunt controlate astăzi de state musulmane. Doar o singură zecime este sub controlul Israelului. Musulmanii, a căror ţară de origine este Arabia Saudită, au supus sistematic, de-a lungul secolelor, toate ţările din Orientul Mijlociu, prin dezrădăcinarea tuturor evreilor şi creştinilor care trăiau aici.
Acest lucru înseamnă că arabii nu sunt mulţumiţi cu 99,9 % din teritoriul Orientului Mijlociu pe care l-au ocupat. Ei luptă pentru acea singură zecime dintr-un procent care este controlată de către Israel. Va aduce concesia teritorială din partea Israelului o pace durabilă? Categoric nu, chiar dacă palestinienii ar primi tot pământul pe care ei îl pretind ca fiind al lor. De ce? Pur şi simplu, fiindcă istoria ne-a învăţat că nu are importanţă cât de mult teritoriu au cucerit musulmanii, deoarece ei doresc încă mai mult. Ceea ce a fost adevărat în trecut, este adevărat şi astăzi. Ei doresc întregul pământ.
Palestina nu a existat niciodată ca stat
Unii încearcă să dovedească rădăcinile musulmanilor în Palestina, apelând la moscheea Al Aqsa şi la Domul Stâncii din Ierusalim, care sunt considerate ca cel de-al treilea dintre locurile sfinte ale islamului. În studiul făcut, am descoperit că în Koran nu se spune nimic despre Ierusalim. Se menţionează Mecca şi Medina de multe ori, dar niciodată Ierusalimul. De fapt, nu există nici o dovadă istorică pentru a sugera că Mohhamed ar fi vizitat vreodată Ierusalimul. Atunci, cum a devenit Ierusalimul cel de-al treilea din cele mai sfinte locuri ale islamului? În cea mai mare parte datorită unei interpretări simpliste a unui pasaj vag din capitolul XVII al Koranului, întitulat: „Călătoria nocturnă”. Se relatează aici că, într-un vis, Mohhamed a fost purtat noaptea „de la templul cel sfânt către templul cel mai îndepărtat, a cărui împrejurime am binecuvântat-o, ca să-i arătăm semnele Noastre”.
În secolul VII, unii musulmani au identificat „templul cel mai îndepărtat” ca fiind moscheea din Ierusalim. Este greu de crezut că Mohhamed a fost purtat în vis către moscheea din Ierusalim, de vreme ce ea nici nu a existat până în anul morţii sale, în 632 AD. În schimb, iudeii pot merge înapoi, la rădăcinile lor în Ierusalim până în vremea lui Avraam (Gen.. 14:18). Recent, liderii arabi s-au întâlnit la Beirut, pentru a găsi o soluţie a conflictului dintre Israel şi palestinieni. Ei au adoptat o propunere a prinţului moştenitor saudit Abdullah de a convinge Israelul să returneze anumite teritorii palestinienilor, în schimbul garantării existenţei Statului Israel.
2) Creştinii trebuie să demaşte imoralitatea învăţăturilor Koranului cu privire la folosirea violenţei
Pentru a putea aborda spinoasa problemă a terorismului musulman, este imperativ să ne angajăm într-un program educaţional mondial, care să dezvăluie imoralitatea învăţăturilor Koranului, ce cheamă la suprimarea şi exterminarea celor care practică o religie diferită. Această strategie de demascare a imoralităţii învăţăturilor Koranului, cu privire la folosirea violenţei în scopul înaintării cauzei islamului, ar putea fi incorectă din punct de vedere politic. Musulmanii moderaţi, care locuiesc în SUA sau în alte parţi, ar putea fi deranjaţi. Dar sunt convins că adevărul care „doare” este mai bun decât o minciună care „măguleşte”.
Pentru a reduce impactul, este necesar să facem distincţia între învăţăturile Koranului despre exterminarea “necredincioşilor” şi poporul musulman însuşi, care ignoră, sau respinge deschis astfel de învăţături. Acelaşi principiu se aplică oricărei religii. De exemplu, cei mai mulţi romano-catolici cunosc foarte puţine despre învăţăturile tradiţionale ale Bisericii lor cu privire la pedepsirea ereticilor. Mulţi romano-catolici ar fi îngroziţi la citirea celor scrise de Toma d`Aquino, cel mai influent teolog catolic, în Summa Theologica, despre exterminarea ereticilor. El scria: „Cu privire la eretici, trebuie observate două elemente: unul cu privire la ei, celalalt cu privire la Biserică. De partea lor este păcatul, pentru care nu numai că trebuie să fie îndepărtaţi din Biserică prin excomunicare, ci şi îndepărtaţi din lume prin moarte. Pentru că este mult mai grav să corupi credinţa care însufleţeşte sufletul, decât să falsifici bani pentru viaţa trecătoare. Aşadar, dacă falsificarea de bani şi alte rele sunt imediat condamnate la moarte de către autoritatea seculară, cu atât mai mult ereticii, imediat ce au fost găsiţi vinovaţi, să fie nu numai excomunicaţi, ci şi condamnaţi la moarte” (Întrebarea 11, articolul 3).
Această învăţătură catolică fundamentală, conform căreia „ereticii”, dacă nu retractează, trebuie nu doar excomunicaţi, ci şi exterminaţi, se întâlneşte în multe documente ale Inchiziţiei. Când imoralitatea acestor învăţături este demascată, mulţi catolici le resping deschis, alegând în schimb să accepte învăţătura Evangheliei: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc”.
Ce este adevărat pentru catolici, este adevărat şi pentru musulmani. Este nevoie să-i ajutăm pe prietenii noştri musulmani să înţeleagă faptul că învăţăturile Koranului despre folosirea violenţei în scopul înaintării cauzei islamului sunt imorale şi trebuie condamnate de către toţi oamenii iubitori de pace. Trebuie să-i ajutăm să înţeleagă faptul că propria sabie nu poate aduce pacea lumii. Dincolo de toate avem nevoie să-i ajutăm să descopere frumuseţea şi puterea mesajului Evangheliei, care este un mesaj de pace şi iertare, un mesaj de pace prin transformare interioară, nu prin suprimarea inamicilor şi expansiune teritorială.
3) Creştinii trebuie să răspundă nevoilor musulmanilor aflaţi în suferinţă
Demascarea imoralităţii învăţăturilor Koranului cu privire la folosirea violenţei nu este de ajuns. Acţiunile vorbesc mai tare decât vorbele. Este nevoie ca organizaţiile creştine de ajutorare să se implice activ în uşurarea durerilor şi suferinţelor musulmanilor care trec prin situaţii disperate. Este nevoie ca centre creştine de întrajutorare să se înfiinţeze acolo unde astăzi sunt musulmani care suferă. Musulmanii au nevoie să vadă iubirea creştină în acţiune. Acest lucru trebuie să se întâmple nu numai în taberele de refugiaţi palestinieni, ci şi în Afganistan, o ţară devastată de 22 de ani de lupte, trei ani de foamete şi cinci ani de guvernare talibană. Asistenţa creştină în Afganistan nu trebuie să ia sfârşit la încheierea operaţiunilor militare. Prezenţa unor medici creştini devotaţi, a surorilor medicale şi asistenţilor sociali, a profesorilor şi tehnicienilor implicaţi în programe de dezvoltare poate da o credibilitate pe termen lung mărturiei creştine.
În cele din urmă, cel mai convingător exemplu al diferenţei dintre Biblie şi Koran în ceea ce priveşte folosirea violenţei este slujirea altruistă şi plină de milă, oferită de creştini devotaţi chiar şi teroriştilor musulmani. Manifestarea iubirii creştine în acţiune este forţa care poate schimba astăzi lumea musulmană, aşa cum a schimbat-o pe cea romană cu douăzeci de secole în urma.
Roland Paraschiv,
Director de comunicatii.
www.intercer.org/comunicatii
Începutul în nr. 10, continuare din nr. 11
